NAUTILIUS


“Trece lebăda pe ape
Între alge să se culce”


Să fi fost pe vremea când încă se mai potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier, iar la celălalt… nu se știe dacă sau ce i se punea, că cronicarul nu zice nimicuța, bre. Că doar nu era lăsat de capul lui, să țopăie așa, într-un picior, dezechilibrat.
Anyway, sigur s-a-ntâmplat dupe bătălia de la Tapae, totuși… Prin ‘66.
Vasăzică, eram la mare, având baza la Constanța, cu părinții, cu sora din dotare și c-o verișoară, leat cu asta dinainte, dar cât biiatu’ de înaltă.

“Imagini cețoșate
Încep să se perinde…”

“Frumos le zice Tefu,
Rimează cu merinde!”

Bre, și la Mamaia, unde mergeam noi să ne scăldăm, era, se găsea, se nimerise, când la mal, când în larg, o plută de lemn, o mică scenă flotabilă, de vreo 4x4 metri aș zice, pe care ne mai cățăram și noi, mormolocii de 6-10 ani.
Cum se depărta măgăoaia un pic de mal…
- Fleoșc!
Ceata lui Pițigoi, trecea mândră… în mediul acvatic, chirăind de zor…
- I-HAAA, bre?
… că de înotat, doar oamenii mari și peștii știau.

Acuma, deh… tot dând noi din gheare și împingând din picére, chiar ni se părea că am prins “basics” în ale acestei îndeletniciri.
De unde, bre… Mai mult de un metru nu înaintam neam!
- “Bacșis”, uăi?

Și, într-o zi, ne cățărăm a enșpea oară pe hardughia aia făcută din uluci.
Avansează Meduza un pic și vară-mea…
- Țuști!
… sare și părăsește agregatul.
Fetele astea, nene… niște fricoase! cugeta biiatu care de mic era un geniu, de mulți invidiat.
Ce Hamangia, ce Rodin…
- Hai, sări! zice ea.
- Mai stau un pic.
Și am mai stat.
Eram și înțelept.

Și, ofcors, lădoiul ăla o ia cătinel spre larg.
Asta, fricoasa, se duce la mal, să admire evoluția lu’ alde văr-su, curajosu’.
Mandea, văzând că ne îndepărtăm pâșa-pâșa de plaja strămoșească, după o rapidă analiză a contextului, apreciind sinergia valurilor și meandrele hăului acvatic, consideră că e momentul să-și arate abilitățile navale și…
- Pleosc!
… abordez mediul marin.
Ehe… boierie, vere!
Dau elegant din aripi, un fel de “câinească” rafinată, parcurg metrul de rigoare și…
- Bâldâbâc!
… hai, zic, chibzuind cum mi-era felul, să încep să degust licoarea sărată.
- Yammie…
Mai iau o gură, doo, trii… ar fi mers și niște vocalize, ceva arpegii, zic.

- Aju…
Sărată rău, bre, limonada aia.
- Aju…
#insist eu.
Nene, “tor” nu mai apucam să zic, deși știam tot cuvântul. Nu mai rețin exact de ce, care să fi fost cauza exactă, dar cred că din cauza concentrației saline. Sau a pH-ului, poate, plpH.
- Ghiogârț, ghiogârț…
- Gogâlț, bre!
- Ei, și tu acuma…
- Ce!?
- Cu gogâlț este din cartea pentru peltici.
- Etete, fleoșc.
- Etete, neetete…
- Păi da, că o fi și pentru moșcăiți.
- Ghiomârț…
Verișoar-mea, pe mal, mă admira.
- Ia uite-l ce bine înoată! zicea ea, arătându-mă, mândră, fanilor.
În sinea ei fiind de fapt, mi-a mărturisit ulterior asta, tare invidioasă.

Lumea de p’acolo, observând mișcarea-mi măiastră, evoluția-mi celeastă (ați remarcat licența poetică?), prin unda albastră (dar metonimia?)…
- Vai dar ce elegant îngurgitează din potroacă.
- How exquisite ! Is he really Romanian?
- Ce talentat e, maică, ziceau babele.
Nu știu de ce, dar totdeauna am avut succes la acest eșantion.
… îi cerea autografe…
- Chiar sunteți neam cu el!?
- Cu dânsul, uăi.
- Ah, scuzaț…
… unii ar fi făcut și selfie dacă ar fi avut cu ce, aruncau cu confeti, buciumau din vuvuzele, apăruseră deja pancarte cu “Hai că poți”, cu “Ba nu”, șampaniile pocneau, grătarele sfârâiau…
Nu mai zic că venise și unu cu un ornitorinc și…
- Ce dreacu’ căuta, bre, ornitorincul pe plajă?

- Aju…
Eu, tot insistam…
#rezist.

- Ce faci, bre, Nemo?
Cine m-o deranja? mă gândeam eu… Mark Spitz? Diana Mocanu?
- Da’ di șie la vuocativ, uăi?
Ce, pe mine mă cheamă Nemu? Nema, nexam răspuns.
Așa se gândea biiatu’, sorbind tacticos, cu nesaț din cloronada aia de sodiu, în căutarea nenorocitului de “tor”.
- Mă, n-auzi… surdule!
Deh, taică… răspund eu în gând, fiind ocupat, chiar în acele momente, cu alte îndeletniciri.
- Măi, UB40…
Wow…
Am priceput imediat cu “iubi”, îi era drag de stilul meu curat, de îndemânarea mea, da’ m-a nedumerit invitația “for tea”. De asta îmi ardea mie…
Tot mándea, pentru că puteam încă de pe atunci să fac mai multe lucruri deodată, tăceam chitic și, econom fiind, strângeam și rezerve de sare pentru pus murăturile.

- Mă, Titanice! zice ăla.
Bre, și mă ia d’o harípă și-mi dă un brânci spre apa mică.
De Carmen Bunaciu sau Michael Phelps nu se auzise pe vremea aia.
Bref, mi-a încurcat chakrili, mi-a stricat și karma, și zenu’, bașca tot fenșuiu’... eram în formă, zic, aveam dorință să fac performanță, simțeam că prinsesem bine mișcarea nautică, mai aveam doar un pic să bat recordu’ pe un metru. Orizontal, vertical… ce mai conta.
Eram pe val.

Demn, dar modest, cu ochii înlăcrimați de bucuria micului meu succes, cumva extatic înspre orgasmistic, aș zice acuma, da’ nu prea mult, că deh, nu știam eu pe atunci de așa ceva, ba chiar expialedoșa și, abia trăgându-mi răsuflarea după asemenea reușită de mare răsunet galactic și județean, încerc să mă dezmeticesc, împleticindu-mă elegant, tușind cu subînțeles și expectorând discret, dar liric, din diverșii rărunchi (de emoție, zic), că îmi cam făcusem plinul cu saramura aia prozaică, și, victorios, mai târâș, mai grăpiș, mai de-a bușilea, ies la mal.

- Camelia Potec, nene!



http://www.2kmusic.com/en/webvideo/floater/RVtlAWt7KtE/the-floaters-float-on-pajaro-dunes-2008

Comments

  1. Era o tehnica de curatare a intestinelor cu apa sarata, asta e varianta cu dans tematic??

    ReplyDelete

Post a Comment

Popular posts from this blog

ÁPOSZTOLORUM

ȚÍKLA

GAUDEAMUS. 2. Intermezzo cu bască