ÎRDÉ

VOILÀ LES BELGES! 


La mare, prin ‘80 și, septembrie, moa, la terminarea studenției, cu prietenul seralist, el cu bilet de sindicat că, deh, era angajat deja. Și cu masa inclusă. Doi într-unu, la promoție, că eu n’aveam bilet neam.
Destineișăn? Saturn, la sindicaliști. Luăm trenu’, mergem, normal, cu nașu’, eram experți ca și studenți.
- Ptrrru, Batore!
Bruuum, vruuum, frână din dârlogi...
- Ce mai e?
- Ca și, bre?
- Of, of, of, uăi…
- Ă?
- Glumii, bre.
Ciu-ciu-ciu, uuuu-u, pârdalnicul de tren împuțit mergea înainte hotărât, zglobiu ca ochii mortului. Mno, descălecăm, ca Dragoș în Moldova, la Constanța, ne aranjăm, ne țesălăm, aveam și casetofon, recorder, tragem peste Sultans of Swing al celor de la Dire Straits vreo 2-3 zbierete de  “Formația The Plm!”, era bine, zic, noapte, răcoare… minte ce ne mai trebuia?
Dimineața, luăm un alt tren spre Mangalia și ajungem la hotelul cu pricina.

Cum să facem să stăm amândoi în cameră pe un bilet? Și cu riscul să mai bage pe cineva că erau camere de 2 paturi.
- Am o idee, zice prietenul, RIP, că s-a dus de mult.
- Uau, ta-re, s-auzim.
Era plin de idei zbanghii, care mai de care mai ceacâră, ca și mándea.
- Spun la recepție, zice, că am o boală de piele.
- Și?
- Și că tre’ să mă dau zilnic cu nește alifie, cremă, soluție,unguent, alea alea, urât mirositoare.
Booon, zis și făcut.

Se duce, vorbește, nu știu cât a înghițit ăla sau aia langóașa asta, el se duce în cameră, eu mai studiez peisajul, merg ceva mai târziu, pitindu-mă ca ilegaliștii. Tocmai ce frecam de zor la nessuri că… na belea, vine camerista!
- Aici e doar un loc, zice.
- Da, să vedeți, c-o fi, c-o păți…
N-a mers figura! A trebuit să plătesc și eu un loc. Dar bon de masă nu am mai luat. Chiar să nu mai rămâie de niscai trăscău?
Om vedea noi ce și cum.

Mai fuseserăm noi doi la mare, cu un an înainte, la Mamaia, stătusem la cineva la casă, la Constanța. Tot cu trenul cu nașu’, tot cu trăiștile cu haleală după noi, cu pateu’, cu desfăcătorul de conserve, cu borcanu’ de gem, cu nessu’ și fierbătorul aferent, ca săracii, ca călătoru’ turistic năpăstuit din anii ăia jegoși.
Bre, nici cearceaf de plajă nu luaserăm cu noi! Intrăm la un magazin de textile, alegem o pânză cu dungi, cam 2 pe 2 mp, ieșim cu pachetul la subțioară, hai la plajă!
Doi slăbănogi, ochelariști, în șlapi, pantaloni scurți și cu basca-n cap, mă rog, șăpcălia, ne-am uitat unu’ la altu’ și unde nu ne pufnește un râs, și râzi, și râzi, și râzi, parcă eram proștii plăjii! Sau ai mării. Am trimis și câte o vedere acasă, semnată, normal, dar demn, Grupul PM.
Nu bănuiam noi atunci cum o să evolueze acronimele că deh, nu eram nici așa mulți și nici așa culți, dar ar fi mers cu plm, cu proștii la mare, la mare fix.
O sărăcie atunci pe litoral… Până prindeai o bere d’aia apăcioasă și niște amărâte de hamsii prăjite, îți ieșea limba de-un cot căutând vreo terasă cu așa mândrețe de meniu, bașca statul la coadă.

Și, din prima seară, nimerim într-o autoservire, urcăm la etaj pentru ceva trăscău și acolo, ce să vezi!?
- Chiar așa, ce?
Pustiu, neică! Nici măcar borcane cu morcovi în saramură nu aveau, cum era la București. Nimicuța, mămucă, bătea vântul în Muzeul Opulenții comuniste. O p…, bre, așa era în SSMD, în “societatea socialistă multilateral dezvoltată”, exact așa o botezaseră jigodiile comuniste și noi, ca proștii, nu știam să apreciem.
Πacóн, passons…

Pfuaaai, minunate exponate, zicem noi și, hai să dăm o tură la gondolele, la rafturile alea pline cu aer sănătos, fără E-uri, nu cum e la oftalmolog. Și moka, tu, fată, hăi!
Și, inspirăm, și expirăm, și facem și 2-3 cruci, ba scuipăm și în sân, că deh, mai rar așa ocazie și… ce să vezi? Ce vedem!?

Pe o parte, pe o tejghea d’aia, într-un colț, fo 50-60 de sticloanțe, ceva  cam peste juma de chil. Ne apropriem tiptil, luăm câte una în gheare, ne uităm la etichetă și ne luminăm.
Ne-am luminat a beznă că n-am priceput nimic. Scria în vietnameză, plv, cu multe diacritice pe toate părțile, și sus, și jos, și pe stânga, și pe dreapta. Iaca o mostră: uống, gạo, mèo, lợn, dứa.
Se numea RDE, cu rîul și ramul mare, iar D și E, deși majuscule, scrise mititel.
- Ce ‘zdamăsii o fi îrdéu’ ăsta? că l-am botezat instant: îr-dé.
Era o cetățeancă vânzătoate pe acoloșá, ne lămurește rapid, profesionist:
- Nu știu.
- Da’ a mai cumpărat careva?
- Nu știu.
- Ă?
- N-am văzut.
- No, așé.

Ne mai uităm o dată la bastârci, vedem și ceva cifre, 35? 40? oricum, arăta a temperatură.
- Bre, hai să luăm una!
- Hai!
Vorba aia, dac-o fi ceva nașpa, murim acasă, la casă, tot un drac, că nu stăteam la bloc.

Luăm îrdeul cu noi, ajungem acasă, îi mai dăm odată târcoale…
- Doar n-om fi luat, Doamne, ferește, oțet!
Mai căscăm o dată ochii la ce scria acolo…
- Bre, e clar!
- Ce?
- Îrde e.
Desfacem capacul și… alcool, neică! Ceva gen vodcă, da’ nu chiar așa aspru, mai repede spre un coniecel aș zice.
- Bun?
- Bun rău!
- Bun rău e câinele!
- Zău că era bun. Parol.
Și gâl-gâl-gâl, co fi, c-o păți, și hai noroc, și iar gâl-gâl-gâl, beurăm bunătatea de licoare (din orez, bag seamă, doar nu din dude, zarzăre sau corcodușe), printre partidele de belotă, jocul ăla de cărți, singurul cu miză de știu că se poate juca în doi.

A doua zi, ieșim pe ștrase, ne ducem iar, deja lumea ne știa.
- Uau…
- Mama, iotete acolo!
- Chiar ei sunt!
- Cine, bre?
- Grupul PM!
Autografe, poze, interviuri.
- Cum, chiar dvs la noi în oraș, dat ce onoare...
- Ei, lăsaț...

Bref, căutăm muzeul cu pricina, intrăm. Nu era cu bilete.
- Bună ziua.
- Bună ziua.
- Ce e alea?
- Nu știu.
- Ia cineva?
- N-am văzut.
- Dați-ne și nouă una.
- Voilà.
- Da’ creveți vietnamezi nu aveți?

Și, uite-așa, în fiecare seară, ne-am îrdeit de ne-a ieșit și pe nas.
Scorul final la belotă a fost destul de apropiat, sigur a înfrânt cineva.

Back to Saturn city story.
Cum ziceam, septembrie, lume puțintică, cam final de sezon deși era cald și frumos.
Hai la plajă, ne scăldăm, stăm ca șopârlele la soare, hi-hi-hi, ho-ho-ho, o papiroasă, cred că am beut și câte o ber’cică, d’aia leșinată la halbă… trai, neneacă!
Hai să mâncăm! La cârciuma arondată hotelului, una d’aia mare, da’ curată, cu 4 locuri la masă. Clienți… puțini, doar o treime din sala aia babană. La masa noastră (a noastră… a lui,  că doar el avea bon de masă), arondată nouă conform cadastrului, mai erau doi, un el și o ea, la vreo 30-35 de ani.
Unguri!

Hai c-am glumit, nu erau.
- Bună ziua.
- Bună ziua.
Vine ospătarul:
- Bună ziua.
- Bună ziua.
- Actele la control!
- Ă?
- Bonurile, bre.
Le dau ăștia 3, eu, zgârcit, dădusem deja bună ziua, ce să mai dau!? tac filozofic, aurifer, ospătarul ia cele 3 bonuri, nu zice nimica, pleacă. Și se întoarce, normal, doar nu era să nu viie înapoi.
Vine cu 4 porții de ciorbă!
Noi facem ochii mari, el face stânga-mprejur, noi doi ne privim pe deasupra lingurilor cu ciorbă, cred că era de văcuță. Vine și cu felul doi. Iar 4! Bașca 4 deserturi. Nici o vorbă el, noi, nici atâta. Tăcem solomonic ca peștii, unu ca guvidu’, altu’ ca stavridu’.
- Prăjit? Cu mămăligă?
O săptămână cât am stat acolo, am păpat ca boierii. La sfârșit, i-am dat 100 de lei, nu vroia să-i ia nici pe ăia:
- Lasă, bă, băieți, că știu cum e.

Back la masa de 4, la careul de ași.
Noi aveam, cărate tocmai de la București, vreo 10-12 sticle de Pepsi. Valută forte pe vremea aia! Ce Kent, ce ness, ce ciocolată ungurească, ce săpun Fa sau șprei Rexona… Cu una-două sticluțe de pexi te scoteai, se luminau ochii interlocutorului, deschideai uși, ieșea marfa de sub tejghea! Bre, omeneai, zău!
Ăștia doi, el și ea, vorbăreeeți…
- Bună ziua.
- Bună ziua.
- Poftă bună!
- Poftă bună!
- Să vă fie de bine. 
- Să vă fie de bine. 
- La revedere.
- La revedere.
Ce să mai... parcă Locvaciu le zicea, ne țiuiai urechile cu ei. Mâlc, bre, doi în pâlc.
Mno, și pe-a 3-a zi, mergem la masă cu 4 sticluțe colorate în paporniță. După felul 2, scoatem două exponate, ăștia se uită discret, cu coada ochiului…
Ce discret, bre, că când vedeai d-astea, te uitai ca la femeia cu barbă! Mai scoatem două și le dăm și lor câte una.
- Vai, nu se poate, mulțumim, dar…
- Hai, lăsaț.
- Bogdaproste, să vă dea Dumnezeu sănătate.
Mda, așa mai merge.

Și vine desertul, prăș’tura.  Și fata, femeia aia, harști! cu lingurița în porția ei. La care bărba-su’, aruncându-i o privire duioasă:
- Bleaaago!
Aia, săraca, face ochii mari, noi… să cădem sub masă. De râs. El, ca mama Omida, se gândise să ne lase prăjiturile lor, și că ea o să se ginească, iar ea nu se prinsese.
Și ei pleacă.

Neică, am râs cu lacrimi, cu d’alea de oameni, ude.
- Hi, hi, hi.
- Bleaaago!
- Ho, ho, ho.
- Bleaaago!
Să cădem de pe scaun nu alta, ne-am tăvălit de râs. Pe de o parte, vocativul ăla lungit, “bleaaago”, sunase mai rău decât dacă i-ar fi spus “fă, proasto”, dar scena, per total, a fost de un umor involuntar irezistibil.

- Uite-i pe blegii!
- M-am întâlnit cu blegu’.
- Am văzut-o pe bleaga.

Comments

Popular posts from this blog

ȚÍKLA

PARLEZ-VOUS ROUMAIN?

DAMIGENE, DAMIGENE