Părerea lui Manole

SONATĂ LA DOUĂ MÂINI Eu era să mă înec pe plajă. - Bre, mă leși… - Zău. - Cum dreacu’ pe plajă? - Uite-așa. - Cum așa? - Pe plajă, dacă-ți zic. - Pe nisip… - Pe. - Pfuai… Noroc de un nene care a priceput. - Un nene… - Un. - Salvamar? - Etete, fleoșc! - Ă? - Salvanisipar… - Mda… - Avea barbă. - Barbă… - Sunt precisă. - Nenii ăștia… - Ce-i cu ei? - Cum apar ei ca să lungească poveștile… Primul val m-a băgat cu gura în nisip și m-a întors cu fața spre mare. - Cum mă-sa mare? - Uite-așa . - Anșa… Mă aplecasem după o scoică. - Scoică… - Legam un șiret… A venit valul… - Păi nu l-ai văzut? - Nu. - Cum nu? - Eram cu spatele spre apă. - Și…? … și m-a trântit cu capul în nisip. - În pământ, în iarbă verde… - Csf, ncsf. - O știi p’aia cu Austria francofonă? - Zi-o. - Autriche, autruche. - Ă? - Austria, pi frîanțojăști. - Știu, știu, “o-tríș”. - Oui, madame. - Da’... “o trűșü”? - Mais l’autruche…

POVESTE MICĂ DE TOAMNĂ - Mă, tu știi ce-a fost aseară? zice sor-mea, fata ducesei, de dimineață. - Ce? - Aulínu’. - Ă? - Aulínu’. Wtf... hăuli unu!?    - Ce dreacu’ e aia? - Întreab-o pe mă-ta! Chiar așa a zis de patroana, de mămuca noastră, despre “La bien aimée et respectée La Grande Duchesse de Piatra, ot Téléorman”. Să o deranjez… să o disturb ca să-mi spuie… Dacă n-o fi dat la pui… Îmi fac curaj și părăsesc sanctuaru-mi unde conspectam conștiincios din Ulysses. Intru în apartamentele ducale, ducesa spăla niște ardei la chiuvetă. - Cum e cu "Áu" ăla? - Stai să vezi. - Stau, că d’aia venii. Her words are always such a pleasant order for me.  Și începe: - Nu ştiu alţi cum sunt, dar eu, când mă gândesc… la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei… - Mais, dites, donc… - Oui… zice ea. - Lasă motoceii. - Really, uăi? - Zi cu Aulinu’. - Au… mă lăsai furată… sweet memory… Ozana cea lin curgătoare… - Ce Ozană? zic eu.

Neică, mie mi-au plăcut și îmi plac Moromeții lui Preda ceva de speriat. Primul volum doar, că al doilea este… altceva, zici că l-a scris soacră-sa. Are acolo, pe lângă povestea aia interesantă cu țăranii din sud, un umor de mare clasă, antologic, de neratat. Să mai zic că patroana, mămuca, e din zonă, din Teleorman? OK. Și, într-o prea frumoasă și prea călduroasă zi de vară, ca un fluturaș ce eram, mă duc cu inima neagră, grea, la spital, la Fundeni, la un prieten ce urma să se taie, o operație serioasă, riscantă. Și, târșa - târșa, cu troleibuzul de la un cap la altul al orașului, cu geamurile deschise de atâta zăpușeală. La Kogălniceanu, înainte de Cișmigiu, urcă o… vietate? înțolită în alb murdar, o lighioană păroasă, humanoid - bipedă aparent, un fel de Yeti. Bre, s-a simțit subit, o… cum să zic? atmosferă festivă? Ne-a cuprins ușor, învăluindu-ne discret, o briză, un zefir…  am închis rapid geamurile, să păstrăm esența elixirului tinereții fără bătrânețe, toți erau t

DOCTOR OMIDÉ Era prin primăvara lui kilencvenkettő. - Tessék? - Ενενήντα δύο/ enenínda zýo. - Mă… wtf… - Quatre-vingt douze. - Pardon, musiu? - תשעים ושתיים/ teșaim ve șetiim. - Văleu, uăi… - Ninety-two. - Zi, vere, așa. ‘92, bre. Aveam un șef, evreu român revenit din America, băiat deștept altfel, dar enervant rău. Un fițos cu nasu’ pe sus, deh… el… american, noi, fiii ploii cu bască, cu Iliescu moț… mă freca la melodie mai rău ca un disk jockey turbat. Azi un cântec, mâine alt șlagăr. Șî, mămucî, nu zâși cî mîă trieziesc într-o zî… - Marți? - Mai știu eu de-atunci… - Harți ? - Bre… … că-mi apare o zgaibă ciudată pe corp, un fel de herpes: întâi pe de la ceafă, apoi s-a-ntins ușurel, pâșa - pâșa, peste umăr și a coborât cătinel, lipa - lipa, pân’ la pectorali… “Voinik, pletos ca zimbru, Cu pieptul gros și lat, Ca puiu’ de Gostat.” … până spre stern, vere. - Sternocleistomastoidian? - Ce mă-sa mare o fi? zic. Nici că mai văzusem