Părerea lui Manole

PROBA SCRISĂ. FIRST CONTACT Prin primele clase îmi plăceau o grămadă de gagici. - Da’ tu lor, Ioane? - Și ele mie. Pe urmă, ofcors, am devenit mai selectiv. Îmi amintesc de una mică și brunetă, Maria, și de o blondă slăbuță, mai mare cu un an, Sofi. Sau cu doi? Eh… Era perioada aia… ciudată, când aveai tot felul de fiori și sentimente amestecate și nu prea știai ce mă-sa mare se petrece cu tine și cu corpul tău. Parcă o lua razna. Bre, și crescând și biiatu’, ajuns deja p’a 7-a, dar și pofta de æcșăn! ajunsei de îmi făceam ochi dulci c-o frumușică blondă. Și, într-o sfântă zi de duminică, un’ să mergem noi să fim oareșcum împreună… - În cimitir! - Ei… Dar să nu anticipăm. … la circ! Cu școala! Care cum, în uniformele alea belite, cu matricolă, sau cu țoale civile. Țiu minte că avea o rochiță verde… mai ca frunza, intens. Vernil nu, kaki nu… mătasea broaștei? jale cu culorile astea! Și ne așezăm noi undeva mai sus, mai la cucurigu. Chiar jos, lângă z

LA STRÂNS DE PUNCTE Și, cum venea Voinik într-o sfântă zi de duminică, să tot fi fost fo 11 a. m., mai acu’... - E decembrie, bre! … vreun an, doi… - Se ducea sau venea? - Păi… da. La ora aia mai mult mergea spre home, home, sweet home. Și, pe la intrarea în Drumul Taberei, chiar în fața bisericii de la Răzoare, vede o juma de om, de femeie în vârstă. 65 de ani? 70? Mai mult, mai puțin? Greu de zis după basma și după mâinile noduroase. Adică, era întreagă, da’ nu avea mai mult de un metru, un metru și un pic. Nu era pitică, doar intrată la apă. Lângă ea tronau 2 trăiști imperiale de rafie, babane. Cum eram în campanie de strâns puncte albe pentru mai târziu, pentru o dată de care vom afla toți cândva, zic, ca genteleormanu’ ce sunt: - Hai să fac o faptă bună. Zis și făcut… un fleoșc! OK, da’ cum să-i zic, cum s-o abordez? Cu “doamnă”, nu, ar fi sunat aiurea. Cu “mamaie”, iar nu, că ăsta nu-mi place mie, e doar pentru mamăi cunoscute. Așa că, o atac frontal, ca la Verdun, ca la Căl

POVESTE DE DECEMBRIE - Mă, n-auzi! Visam că strigă cineva. - Bă, surdule! ‘tuți surdu mă-tii, înjuram eu duios în visul ăla. Răspunde-i odată! Și dau să mă priponesc mai bine, să mă fac comod, zic. - Mă, ce faci? Ești bine? Răspunde-i, bre, omului, că-mi strică somnul. Și, nu zici, că parcă mă zgâlțâie încetișor cineva. Wtf… visez sau ce!? - Manolică! Bre, ăla vorbea cu cineva în visul meu! Mă gândesc: să mă scol… să continui somnul de frumusețe și să mai trag cu urechea… - Manole, mă… Cu cine mă-sa mare o vorbi? Hai să mă uit, zic. Și dășchiz ochii. Bre, și ce văd? Unu, un necunoscut, călare pe mandea. - Ghiii, Batore… - Îu, zic. Bine, nu era chiar ecvestru pe Ducipal, că n-aveam șaua, dar se uita cumva de sus la biiatu’. Cine mă-sa mare o fi și ce vrea? - Mă, Manolică… Cu cine dreacu o vorbi? Da’ cine o mai fi și Manole ăsta, plM. Mă uit mai bine… Eram întins comod ca pleașca pe jos. Pe zăpadă! Neică, și ăla zice: - Pfuaaai,