AZ A SZÉP, AZ A SZÉP

Az a szép, az a szép,
Akinek a szeme kék,
Akinek a szeme fekete.
Lám az enyém…

(Ce) frumusețe,
Ai cui sunt ochii albaștri,
Ai cui sunt ochii negri.
Uită-te la ai mei…

Mno, draghe, șî cum dătea de-o vreme sudistul Vojnik cu szápá prin anii '80 ca stagiar (era obligatoriu, maică, dupe facultate), printre secui, prin Harghita, zice în sinele lui:
– Apăi, mămuca și tătuca e musai (muszáj, muss sein) să viie și dânșii p’acilea.
Zonă semi-montană, apă minerală la tot pasul, și normală, incoloră, da’ și colorată, de zici că s-au spălat cărămizi acolo, cu miros sau fără, cu bulburuci originali, ceapă & cartofii roșii… căcălău, Măria Ta (bre, totul până la Mária! Wtf…), szlánă, pálinka, kürtőș… trai, neneacă!
Unguroaicele? secuiencele, na… ospitaliere, frate! Primitoare, bașca gospodine! Așa erau și româncele când apărea fun Jánoș, mustăcios sau ne.

OK/ rendben, să revenim la Miorița, la… „oaie-less”.
Zis și făcut. Vorbesc cu ai mei părinți:
- Venim, zic ei.
Da’… unde să-i aștept? zic.
- La Tușnad!
Gară cochetă, ca la munte, gresie lună pe jos, vine trenul, ciu-ciu-ciu, oprește în stație, hooo, Batore, bătrâne… coboară regățenii și…

Uitai să zic ceva despre personajul central al narațiunii. Mno, taică-miu, RIP, veteran de  război, prizonier la ruși patru ani (luat pe… 1 septembrie 1944! aliații, plm…), avea atunci, în anii ‘80, 60 și ceva de ani. Se ținea bine. Avea și păr (nu ca alții), ochi albaștri – albaștri, ca cerul, neică. Aici, la ochi, e de completat, reviu imediat.
Era și cam surd, cu aparat auditiv, cu baterii care trebuiau reîncărcate (nu de’astea noi, moderne… de se aruncă! Plus că țineau vreo două-trei zile). Nu mai zic că una din formulele lui de adresare, când nu erai atent la ce zicea, era:
– Mă, n-auzi !? Surdule!
– Mă, n-auzi!? Surdo!
De remarcat poezia cazului vocativ.
Anșa… bașca un ochi de sticlă! Asortat, la culoare, tot albastru. Tăiase niște lemne și o așchie… Asta e, c’est la vie!

Plus că, ca orice regățean netrăit un pic în Ardeal, avea el o ușoară alergie la unguri: că la magazin nu-ți dă pâine dacă ceri pe românește, că nu-ți zic decât „nem tudom” etc, aiureli d’astea naționaliste, cu iz de mujdei. Oricum, un naționalism d’ăsta verbal, oral, benign, cum au și ungurii. Anyway, eu în aproape patru ani trăiți acolo, la secui, nu am avut niciodată nicio problemă.

Bref, coboară ei, pu-pu-pu, la-la-la, ne pupăm, intrăm în gară și... Tragedie!
- Zdrang! Zbang!
Bre, nu zici că îi cade lu’ taică-miu ochiu’ pe jos și… țăndări! Mă rog, cioburi. Și nu avea nici altul de rezervă la el.
- Pfuaiii… Wtf…
A dreaqu baterie, de la audio, s-a belit și aia! Plus că a-nceput să pârâie, să chițăie, să piuie… Și, hodoronc, tronc, un bebe în gară, auzind, a-nceput și el:
– A’o? Alo? A’o?
O zișten bo… ce facem!?

Hai să mâncăm, ce dreacu... La cârciumă, la un hotel. Ne așezăm la masă (OK, aia cu copilul cu „alo?“ e de la mine, s-a întâmplat altădată), schimbăm bateria la agregatul audio:
– Alo, alo? Ciocănelu’?
– Prezent!
– Nicovala?
– …
– Nicovalooo! Fă, surdo!
– Zi, bre!
(Tuzgura mătii…)
– Scărița?
– Ighen!
– Eustache…
– …

– DA’ LA NOI DE CE NU VINE OSPĂTARU’?
Taică-miu. Taaare! (Cred că din cauza lu’ Eustache și trompa lui, plt! A dreacu rezervă audio, nu mergea nici aia).
– Mai încet, mai încet…
– DA, BINE.

– DA’ ĂȘTIA DE CE VORBESC UNGUREȘTE?
– Mai încet, domne, că se uită toți la noi.
– ÎHÎ.

– LA ĂIA LE-A ADUS COMANDA CĂ E UNGURI!
– Taci, mă, copilu’ ăsta rămâne aici! maică-mea despre fi-su.

OK, mâncăm noi și bem ceva, ușor, de vară. Vorba unui clasic încă în viață, dragul de el:
– A făcut nevastă-mea o varză călită cu cârnați. Am băut și un pa’ar de vin alb… Două… trei chiar! Mno, vere, citeam o bucurie în ochiul lui taică-miu…
Pe scurt: dezastru!

Plecăm de la Tușnad, îi parchez peste noapte la Miercurea Ciuc, „Csikszereda” pour les connaisseurs. A doua zi, dimineață, mă reped până la serviciu:
– Cum e, Mánolko? Le place la noi?
– …
Povestesc tărășenia la colegii de birou (fo 12 unguri și încă un valah) și zice careva:
– La Sfântu Gheorghe, chiar lângă gară, e un magazin cu d’astea medicale!
Ochi, urechi, stern, genunchi… ce vrea clientu’… Nu era cu botox, Omega 3 sau peturi pe atunci.
Alt județ unguresc, altă distracție…

Și așa nu prea știam unde să-i direcționez cât eram la job, așa că le zic scurt la regățeni:
– Azi mergeți la Sfântu!
– Păi aici ce-are? întrebă maică-mea.
– CE ARE AICI? zice unul dintre ei, nu spui care.
– Oraș micuț, frumos, o să vă placă.
– DA, BINE.
(Și geamurile zdrăngăneau, trecătorii se opreau, câinii lătrau, alea-alea.)
– E și un magazin cu tehnică medicală, chiar lângă gară. Poate are ochi!
– ARE ȘI ALBAȘTRI?
– Albaștri, galbeni, mov… iei de care or fi!
– ȘI NE SERVEȘTE PE NOI?
– Mergeți că vă dă dacă are.
– BINE, BINE, MERGEM.
(Pisicile mieunau, ciorile croncăneau, girafele… ce plg caută girafele în textul ăsta!?)

"Și abia plecă bătrânul,
Ce mai freamăt, ce mai zbucium…"

Bref, se întorc, pe la cinci după amiază. Taică-miu:
– Ce oameni de treabă ungurii ăștea!
– Ă?
– Ce amabili!
(Bre, zic în sinea mea: NU MAI AUD BINE!?)
– Am găsit ochi! zice el.
– Aha, zic eu.
– Și mi-a dat și doi de rezervă!
(I-AUZI, BRE, zic eu, tot în gând.)
– Parcă aud și mai bine acuma.
– Păi ziceai de ei că fac și dreg.
– Ei, ziceam și eu. Câți am cunoscut eu!?
– …
– Și n-a vrut să ia, fata care ne-a servit, nici bacșiș!

Așa era p’atunci, neică, prin anii ‘80 și ceva. Dacă îi lăsai un mic bacșiș, te fugărea secuiu’ juma de oraș să-ți dea banii înapoi.

Ochi căprui,
Ca fundu’ de pui,
Ochii verzi,
Niciodată să nu-i crezi,
Ochi-albaștri,
Fundu’ broaștii.

Comments

Popular posts from this blog

ÁPOSZTOLORUM

ȚÍKLA

GAUDEAMUS. 2. Intermezzo cu bască