Părerea lui Manole

Rezumat: 1999. Boierii, grofii din Bi’or, ajung la Jărmania. Aeroportul din Frankfurt. - Neică… Doar de vreo doojde ori mai mare ca ăla din București! Mno, și luăm de la aeroport un fel de metrou - tren care pleca ca metroul, pe sub pământ și ieșea apoi la suprafață ca trenul, până în orășelul unde eram cazați. Bre, ce m-a frapat e că ălora din trenul ăla le luceau pantofii!? - N-aveau sărăntocii nici praf! Ajungem pe seară, pe la 9, la un fel de hotel, motel, han, mă-sa mare știe ce era. Intrăm în curte, se aprinde lumina. - I’ote-te, vere, zic, ne așteaptă! Mergem la ușă… închisă! - Ne aștepta tata mare. Wtf… Batem, tragem de clanță… nimic! - Ce mă-sa mare!? De ce ne-au aprins lumina și n-au deschis ușa!? Șezum ca vițelul la poarta 9, mai ciocănim… Nimeni și nimic! Dăm o tură primprejur… - O mai fi vreo intrare! … găsim o altă ușă, intrăm… - Guten Abend, zice creștinu’ de la ghișeu, recepție. Gutu-vă-n Abăndu’ vostru… Ne cazăm, camere separate, boier...

Da, stimați telespectatori, ne aflăm prin primăvara lui ‘99, după mineriada enșpe, cu Stoeneștii, cu Cozia, ja-le, jale, anii ăia! Mai zic și de războiul din Iugoslavia și de dreptul de survol pentru avioanele NATO? Mizerabilii ani ‘90, cu nesfârșita tranziție, cu Jelibonu, cu trăiștile de rafie, cu țoalele alea negre, maro și bleumarin, de mers după mort, cu treijdă mii dă lei pentru 1 dolar etâcî™. Prind, rătăcit pe frumoasele plaiuri bihorene, o delegație la Frankfurt, la un târg de textile, alături de o colegă și bună companioană de drăcii, din Moldavia vecină și prietenă, de peste Milcov. Pe bază de invitație de la o firmă… elvețiană! Ceva cu niscai fonduri de încurajare și sprijinire a bolovanilor din Est. La care firmă lucra, ofcors, o româncă. Da’ trebuia trecut prin calvarul vizei Schengen, plvS. De un’ s-o luăm!? - Hai la Timișoara că e mai aproape! Consulat nemțesc, Banatu’, fruncea… Vasăzică, dăm un telefon la consulat și vorbim cu un cetățean, Herr Siegfrie...

Harnic și strângător biiatu’, ASE-ist commerçant, pupa-m-aș! mă procopsii, după o sesiune de iarnă și cu decât 3 colocvii restanță. La colocviile astea nu se dădea examen propriu-zis, doar vreo 2-3 teste scrise în timpul semestrului, însă mai conta și nota de la seminar. Bașca prezența, plm, de parcă era important să fii, nu să știi. Prin aprilie era un fel de pre-sesiune, puteam “da” din ele, din “boabele” din iarnă. Da’ la care să merg!? Îl aleg pe cel mai ușor, un colocviu la Economia Industriei. Profa, o doamnă pâinea lui Iștenem, recunoscută că nu prea pica. Numai că mándea nu dăduse nici un test, bașca cam zero activitate la seminar. Adică prezență. Booon, și mă duc la restanța asta. Învăț ceva, materia era chiar oleacă logică (nu chiar ca alte tâmpenii de materii super politizate, majoritatea! adică total inutile în viața reală) și mă duc la examen. Oral. Intru în sala aia, o clasă ca la liceu, cu bănci, tablă și catedră, trag un belet, merg în bancă, mă uit… ...

WARSZAWA, VARȘOVIA 1986 - Haidi, bre, în oraș! Tăcere aprobatoare. Suntem în excursie cu un grup de răzeși și plăieși din orășelele și satele din Harghita. - Gyere, ghére/ haide! Ăla eu, ăla eu… Nici o gheară pe sus. - Surzilor! Șüket! E adevărat că d’abia ajunsesem acolo, în orașul ăla mai mare ca Gheorghieni, și că era vreo 7 seara. - Singuri? Fără ghid? - Ce-are? Mamaie, drághe, nici un haiduc secui nu s-a încumetat. Și plecarăm doar 3 curajoși valahi. Dârji, bre, dați dreacu’ dă dăștepți! Întrebăm noi ce și cum și luăm un autobuz spre centru. Ofcors, luăm și bilete că nu poți să te faci de râs printre străini.   A se reține cinstea agatârșă, getă, dacă și cu Parcă. Bre, să vezi drăcie… Era trecută pe tăblița aia ora când trece mașina prin stație! Aha, ne lămurim noi și, când coborâm undeva în centru, notăm ultima oră de întoarcere, 22.55 parcă. Și începem să ne învârtim p’acolo, prin Varșovia, căscând ochii în stânga și-n dreapta, mergând într-un fel de ca...