ÁPOSZTOLORUM

Să tot fie ceva vreme, era prin '90-91 când mă invită cineva, RIP, pe la dânsa. Zice:

- Ce faci dupe servici?

Kant, Ulysses, Aventurile lui Cepelică, ca baștanii.

- Hai pe la mine că a adus bărbată-miu o pálinkă.

Aha, deci nu să filozofăm sau să punem țara la cale, ci să pupăm ceva trăscău, mă gândesc eu ușor dezamăgit. Să-i țiu de urât, cum ar veni.

Soarele n-ajunsese la chindie, să fi fost vreo 10-11 dimineață ceasurile când a zis ce-a zis. Ofcors, n-am mai fost bun de nimic cu gândul la orele suplimentare.

Și mă pune tata mare să mă duc.

Plecăm noi împreună, ajungem, intru demn, dârz și chitit pe treabă, nu mai rețin dacă încălțat sau desculț ca săracii.

Alea, alea, o gustărică, un mizilic, să se așeze bine licoarea cu pricina.

Și gâl, gâl, gâl, beau vreo 2-3 oca de elixir... Tăricel! 

Mai roz ceva din gustările ălea și, deodată, tam - nisam, simt cum mă ia de cap.

- Ce mă-sa mare!? îmi zic, încă demn și dârz. De la 2-3 păhărele?

Amușinez prin jur... gazdele erau prezente și treze.

- Hai, mai bea oleacă, mă îndeamnă bărba-su', umplând țoiurile de Murano.

Ce să mai beau, nenică... Dau să mă ridic, să mă duc ca boierii până undeva, prin vastele apartamente, când simț, în premieră galactică și județeană, cum mi se înmoaie picioarele.

- Îu...

Auzisem, ofcors, de fenomenul ăsta cu ''mi s-au tăiat picioarele'' de la drojdit cu măsură, da' nu-l experimentasem. Bașca că eu servisem modest, ca calicii, doar vreo 2-300 de grame. Centilitri pour les connaisseurs. Ba și văzusem cetățeni orbecăind pe trotuare ''à la recherche du temps perdu'', cotrobăind după karma sau fenșui.

- Zenu, Zenu, cuțu, cuțu...

Cumva, nu mai rețiu exact cum, am plecat din locație în poziție perfect regulamentară, bipedă. Da, da' stăteau la etaj... Mai ținându-mă de-o ulucă de la balustrada scării (să-i dea Dumnezeu sănătate cui a inventat-o), mai rezemat de-un perete văruit artistic...

- Bosomeg, cu ușile voastre metalice cine le-a mai inventat!

... ies, cu chiu și vai, din bloc și pornesc vitejește spre casă.

- Ptrrru, Batore, voinice...

Bre, nu puteam să merg drept!

Bref, mergeam pe două cărări, ca căruța, ca ghiociu', ca căruțu' de butelie. Ce e interesant dpdv pur științific este că eram perfect conștient că sunt mangă, mai fusesem doară, dar la mansarsă ledurile pâlpâiau normal, da' nu puteau să ție direcția.

- Ia să-mi iau un reper și să încerc să merg drept, mă gândesc.

Zis și făcut.

- Genial!

A ținut, cred, vreo 3-4 pași, până am luat în brațe un prim pom ce mărginea acel trotuar din frumoasa Capitală a ospitalierei noastre patrii.

- Ce plm... Tei?

Platan? Dud? Cum era și seară, nu m-am prins exact ce, da' copac era. Scap cătinel din îmbrățișarea cu crăci, deja adăstasem destul, tot pritocind la planul B.

Sar într-un taxi și zic:

- Băiete, du-mă la...

Ce să săr, vere... eram pe viteza târșa - târșa, executând cu multă dibăcie  un stânga unu, dreapta doi grațios. Cumva, nu mai știu cum și cu ce sforțări herculeene, iau un tramvai, iau și un troleu (sau alt tramvai?) și ajung la viitoarea Cora, la vreun km de viitorul palat regal. Cum m-oi fi urcat și coborât... poate prin ceva exegeze sau letopisețe să rămâie consemnat. De sughițat, sigur nu am sughițat, da' de bălăngănit aprig prin mijloacele alea de transport, sigur da.

Mașină, autobuz, pe vremurile alea, la futuristica Coră, cam ciuciu, așa că pornesc "per pedes". Sintagma nu e chiar corectă că la un moment dat, tot mergând eu drept ca șerpii, m'am trezit pe jos. Sceptrul și hlamida...

- Zbâââr! pe o dugheană.

Nu era chiar rău acolo, cum cred unii, temperatura solului era constantă.

- Un șanț! Un regat pentru un șant!

Vorba ceea: loc cu verdeață, liniștit, nu iese în evidență.

- De unde, bræ?

Nici șanțuri nu mai erau, așa mare sărăcie era în anii ăia. Le-or fi dus și p-alea la "Șanțuri vechi S. A.".

Șanț nu, aia nu, am stat și eu în ce-am găsit p'acolo: într-o rână.

Să recapitulăm: eram cu mințile la îndemână, eram decis s-ajung acasă, dar picioarele nu răspundeau neam la comenzi, cam ca știința, voința și putirința.

Ca să mă conving că nu-s beat la cap, am rostit rapid de vreo 4 ori numele satului ăla galez înfrățit cu comuna Ip, Llanfairpwllgwyngyllgogerychwyrndrobwllllantysiliogogogoch:

- Lî-lan, fler, pwl, plm...

Mai dă-i dreacu' de welshi cu limba lor... Ia să recapitulăm noi anii cu Tapæ 1 și Tapæ 2 sau, și mai bine, pe "Cei 45" ai lui badea Alexandre Dumas:

- Un, deux, trois, quatre...

- Domne, zic tot eu chinuindu-mă să reviu la majestuozitatea verticalei, sau måcar a oblicii, plo, la câș, baremi, hai să trecem la planul C.

Cum pasul ștrengarului sau al piticului era imposibil în condițiile de gravitație date, mă bătea gândul la un de-a bușilea strămoșesc, da' nu era de demnitatea mea, așa că am purces la un  ritmic "ad patru labæ", după datină, până am revenit la inefabilul mers șerpuit din corcoduș în mangrove și din plop în baobab, sau ce mă-sa mare creștea pe lângă trotuar.

- Să-i dea Doamne, Doamne sănătate cui n-a pus cactuși sau salcâmi în drum.

Ăla n-a fost om nebun.

Neică, să te faci cui dintr-un pa'ar?

- Ce dreacu mi-or fi dat ăia să beau!?

https://www.businessinsider.com.au/welsh-town-has-the-longest-name-in-europe-2015-9

.