TÉŞIK

BUN E NAPU’/ JÓ NAPOT - DOI, KETTŐ

FIRST CONTACT

21 oct 2016

Motto: *Se zice că Dumnezeu a împărțit prostia și umorul oamenilor.*
Mno, fiecare a apucat ce și cât a putut.

Zilele astea, m-am dat și eu deștept (bucureștean, de…) cu ungureasca puțină pe care o mai știu. Și scriu colea, pe Facebook:
- Eu sunt din Nagyoláhfalu (Satul mare de români).
- Vezi că ai scris că ești din... Vlăhița! îmi zice un ungur.
Hogy az Ist… (Cum Dumne…) Én vlahicai (eu vlăhițean)…!? Dacă aude mama… Mama e din Teleorman, bre.

La terminarea facultății, nimerii, conform legilor de pe atunci, dinainte de ‘90, în Harghita, la Miercurea Ciuc.

Ne-au chemat și la armie atunci în septembrie, 2 saptămâni la Galați, trai, neneacă, un fel de tabără numai cu băieți, ne făcură sub-locotenenți de intentență, arma lui Izmenescu încruntatu’.

Viu înapoi la capitală. Pe 1 octombrie trebuia să mă prezint la post, la job.

Ei, am mai lălăit-o o lună, așa că, d’abia pe 1 noiembrie am ajuns acolo.

Plec din București cu trenul, personal de noapte, ca să ajung pe lumină la noul loc de muncă, cu un bou-vagon, fără compartimente.

Cu clasa întâi, frate, zicea la lege că poți mere ca boierul până acolo.

Până la Brașov a fost liniște, șușușu, toată lumea vorbea în șoaptă. De acolo, însă… a început ! Parcă toți s-au trezit din somn şi au început să vorbească… ungurește! Egyedem-begyedem...
Eh, zic eu… așa e, că avem și turci, și sârbi, și machidoni, și nemți... Câți unguri să fie la noi? Cam 10%. Mai zisei asta: în mintea mea, asta însemna cam o casă cu unguri la zece case de români. E adevărat că în Teleorman, sau la Vaslui, sau la Constanța nu prea văzusem… Poate vorbeau oamenii mai încet...
Și ajung, cobor din tren, în gară.

Domne, acolo, toată lumea vorbea… ungurește! Și bărbații, și femeile, și bătrânii! Bun, bine, am înțeles repede că ăștia mari știu. DAR ȘI COPIII, BRE!?

Parcă și trenurile începuseră să facă 'Uuu, uuu' pe ungurește. Aoleo, mamă, unde am nimerit!?

Bre, a fost o senzație tare ciudată.Parcă eram într-o țară străină! În afară de ighen, nrm, szervusz, plm, nu pricepeam nimic, eram cam zero barat la capitolul kürtöș.

De ce nu oi fi ales eu Dorohoi?

Ies din gară şi… Ce văd? CE VĂD!?

Inscripții bilingve! În anii '80, nenică! Pe vremea jigodiei neîmpușcate încă:

Strada Grivița Roșie/ Vörös Grivica utca, Frizerie/ Borbély ( a ajuns parlamentar frizeru’ ăla, cred), Restaurant/ Vendeglö (foarte important, un cuvânt de bază) etc. Peste tot, frate, numai bilingve, pe toate gardurile, străzile și pe toate magazinele.

În anii '80, repet. Ba chiar am văzut și trilingve! Că mai scria, pe ici, pe colo, și pe nemțește.
Nu vă mai zic… pe o poartă scria 'harapós kutya'. Harapos, hm… Harap?

Kutya… Cutia? Ce cutie? Cutia lui Harap Alb!? Wtf…

Intru, ca omu’, într-un magazin. Vânzătoarea, zâmbitoare, îmi spune:
- Téșic!?
(TE… CE ? Zic eu în mintea mea deja amețită.)
- Ă? Poftim? mai apuc să bâigui, belind ochii ca melcul.
- Teşic, poftiți! a continuat ea într-o fracțiune de secundă, zâmbind.

OK, m-am liniștit, deci ‘teșic’ e de bine

Mă așez, la un alt magazin, la coadă (probabil băgase bere… că altfel nu văd un motiv serios de a pierde timpul acolo):
- Şorbo, şorbo!
(CE CIORBĂ? Bre, mă leși… Ce ciorbă, frate!? Coada e la măsline.)

Nu vă mai zic de primele zile acolo. Sau de primele luni acolo… văleu… Din cei vreo 15 colegi de birou, mai era doar unu român.

Al naibii valah ardelean… vorbea ungurește mai mult ca băștinașii. Plus că era turnător la șefi. He, he, he… ce m-am bucurat că mă turna și pe mine că întârzii dimineața sau că plec la cumpărături în timpul programului. Era semn că mă integram rapid…

Bre, da’ din 2 valahi, unul să-l pârască pe celălalt… noaptea minții! Baremi ungurii îmi mai ziceau: 'Hai la o țigare'! sau 'Nu ai un chibrit'?

Se uitau și ei curioşi la mine.

Ce dreacu’ caută și ăsta de la București aici? O fi prieten cu ăia de la Secu'?
Două luni, nene, m-au mirosit, m-au măsurat, 1,70 metri, m-au cântărit, 60 de kile și un pic, iar m-au amușinat…

Ei tot plecau la băutură da' pe mine nu mă luau. Și eu plângeam în sinele meu, cu coatele pe pervaz, văzându-i cum intră în cârciuma de vizavi. De sete.

- Luați-mă și pe mine, taică!

Cum le zicea Ernest Maftei lui Dinică și Oseciuc în “Prin cenușa imperiului”.

Cam acesta este șocul unuia din Regat când ajunge PRIMA OARĂ în zonă.
Mă gândesc cu simpatie la acei români care, ca și mine, uluiți, fac ochii mari-mari, când aud prima oară 'teșic'.
Mă gândesc cu dispreț la idioții care, când aud 'teșic', răspund cu 'tuzgura mă-tii'.

Cum dreacu’, bre, să înjuri când nu înțelegi ceva!?

P. S. Apropo de inscripţiile bilingve.
Recunosc, onorată instanță, că nici una nu m-a mușcat (retrospectiv, mă tot gândesc la aia cu cutia…), nici nu mi-a sărit la beregată. E adevărat că eu fug repede…
Cu alea trilingve nu sunt încă lămurit. Mai ştii…

Ajunsă aici, az Șeherezáda văzu pe dreacu’ zorii mijind că… e cu va urma.

***
Mulțumesc prietenelor mele, doamnele Bogdán Gabriella és Emese Török, pentru sprijin.

Suport!?