DAMIGENE, DAMIGENE

Băiet fiind, crâșme cutreieram,
Și mă culcam ades lângă butoi…


Bre, și nu zici că plec eu într-o zi de domenică, mai spre vară, cu nepoții, ea, vreo 8 ani și el fo 3, să ne dikstrăm în Orășelul copiilor. Nu plecai chiar cu mâna goală, deh, o iau și pe Neîncasata, o veche prietenă, RIP, că se duse și ea. Pupăm noi o ber’cică, ăștia maturii, la ăia mici le iau câte-o ciungă, un suc, o vată pe băț, alea alea, ca oamenii. Ca săracii, pls.
- Dă-ne și-n mașinuțe!
Wtf…
În trenuleț d’ăla de bagă gonetă, de urcă și coboară, sus-jos, de să-i iasă lu’ Voinik, Tefului, berea pe nări, ca calului lu’ Făt Frumos flăcările alea.
I-aș fi lăsat singuri, așa drag îmi era să mă dau în drăcia aia pe șine, da’ nu îi lăsa nenea Gorobete, ăla de la bilete.
- Înc-o dată!
Gizăs…
Ăștia micii chiuiau și zbierau ca toate cele - de bucurie, cred - moa, ciocu’ mic, pofobe, Leo Mâlcu…
- Și-nc-o…
- Nici un șinco!
- Păi di șie, uăi, Úși?
Úci, Woochie, eram io. Cognomenul, porecla aista, nu-i de la un Q, nici de la doi, nici măcar de la unchiu’.
- D-aia.
- OK.
Ce copchii cuminți… nu zisei?
- Mai vrem!
- Mai n-are tétea, doar iunie.
- Ă?
- Ă, ne ă, gata. Vreți să leșine mam’ mare?

Și, compensez rapid această decizie drastică, anti-ceferistică, și, îi fac cu ochiu’ fetii și arăt spre Casa Surprizelor. Ea, se prinde rapid, da’ piticu’ atomic nu.
- Haide, măi, țâcă, la alte alea!
- Yes!
Și-l urc în gărgărițe d'alea de se învârt în cerc: înceeet, încetișor, de zici că stăteai la coadă la butelii și nu băgase marfa și…

- YOOPIIIE!
…crăonea ăsta micu’, rotind șapca de zor, de parcă era pe cine știe ce armăsar nărăvaș.
- I-HAAA!
Ce iha, bre, că și Batoru’ Fefelegii era mai vioi ca gândacii ăia împiedicați, ca leneșii ăia cu 5 degete, bașca la ralantí.
Nu zici că, la așa reclamă de făcea viitorul bursuc molecular, mai veniră vreo 4-5 țânci.
- Iha!
- Yoopie!

- Domnu’, domnu’, zice omu' de la gâjgănii, o cursă moka pentru promoter!
- Și o bere la mándea, nu?
- Ei… așa puțin?
- Chiar așa. 
- O tură, pe spezele companiei, cu doamna!
- I-auzi, doamna Nî!
- Îu.
- Îu, ne îu.. Hai, zi!
- Ăăă… joi?
- Bre…
- Dă și-o bere?

Mno, se termină amețitoarea cavalcadă gărgărițească, rodeo-ul ăla turbat, de melci, cu țuuuști vioi, ardelenesc, și, cred că am mai mângâiat noi estimp o halbă, pe ici, pe coleá, că ne înțelegeam bine la socializare și zic:
- Hai la Casa aia.
Cred că mai fusesem la așa ceva, cu o altă tură de princhindele, aveam oareșce idee, așa că am pășit curajos și încrezător spre hardughie.
- Doamna, mă n-auzi…
- ...
- Surdo ! Zi, vii?
- Nț, zice Neîncasata.
- Biiine...
Mare greșeală a făcut. Ma-re!
Ce rău i-a părut mai târziu că n’a fost cu noi la Surpriziadă… bre, începuse să plângă, nu alta, da’ dupe, că, cică, să mai intrăm o dată.
Csf, ncsf.

Și intrăm. Noi 3.
Înăuntru, în… locație, cam ‘scary movie’ că era o lumină beznoasă, mai mult nu, decât da.
- Buhuhuuu…
Mai întâi nimerim la sala de Photoshop, aia cu oglinzile.
- Hă, hă, hă, Uci, ce nașpa arăți!
- Bă, vă sparg, dau cu șutu-n cur, dau castane, fac buci-time, aici în public.
- Da’ tot funny ești.
Și hi, hi, hi, și ho, ho, ho, când mai grași, când mai așchimodii, ne hlizeam cum arătam în oglinzile alea stricate, eu, tot timpul, ținând aproape de năbădăiosul Yoopie. Úci & Íupi…
P’ormă, iacătă-ne într-un labirint cu geamuri transparente și, ciuciu hi, hi, hi, nexam ho, ho, ho, că…
- Zbang, zdrang!
Ne umplurăm de cucuie că, și ăia, se găsiseră să le curețe taman atunci… Cu cuie sau fără, cu piroane, cu chiu și vai, cu…
- Aoleu, nasu’ meu!
- Dă să pupe, Uci, să treacă.
Cam greu, dar ieșirăm la mal.
Ieșirăm un fleoșc! că am dat de puntea suspinelor, un podeț de se bălăngănea în toate părțile, exact cum trebuia, ca să se așeze berea mai bine. Hâța-hâța, tronca-tronca, că era și în pantă.
Ei, până aici a fost parfum, marfă, beton, blană, fu tare mișto, vere! Distracția dădea semne să înceapă.
O paranteză scurtă: ce ziceam de ornitorincii ăia?

Back to the, tu ză, tu vă, deja ne încinseserăm în etuva aia, eu nădușind discret la gândul cu ce va urma. Că zisei că mai fusesem, da’ atunci era cu un trenuleț și se aplecau spre vagoneți tot felul de lighioane și scheleți, de zbierau călătorii ca gherlanii prinși de cotoi.
Bre, și cum se făcu de tăiară ăia corentu’ taman atunci, de ne orientam ca la baba-oarba, orbecăind discret, am ajuns la o ușă d’aia rotitoare, ca-n filmele mute cu proști. Da’ mică, nenică, nu încăpea calu’ cu călărețu'.
Îngustă, uăi, meschină. Zău! de-o persoană.
- Haiti! zic eu. 
Gândindu-mă: cum dreacu’ trecem toți 3 pe tărâmu’ celălalt. Și întregi.
- Mă, îi zic atomicului, tu țin-te de nean-tu!
- Oki-doki, boss, și se prinse de mine.
De ocne și saline, bre. De pî, de picior.
O iau pă sor-sa, pe zgâtia mare, și îi dau un brânci și o vâr în mixeru’ ăla.
Mă aplec, îl dezlipesc p’ăla micu’ de unde se aciuise, îl iau pe sus și… dau să intrăm la râșniță.
Unde, fratili meu ? Un-de?

Nu era loc să trecem că nepoata se rotea duios în ușa aia batantă, în elicea aia.
- Ai de plm, zic, până aici ne-a fost.
Dau înapoi cu atomixul și îl priponesc de ceva.
- Stai aici că mă-ntorc cât ai zice “În țara lui Pilimon, Pilimon cu pila lungă și-a pilit pila din pungă”
- Cum, cum? Pili… cum?
- Mă, șaráp, o zișten bos…
Săracu’... șărăpí, ce să facă.
Mă întorc la ușa aia... ea, cuminte, se rotea. Fata.
-Tu, fată, hăi, ce faci aici? 
-Eh... oftează ea.
Bre, și nu’ș cum făcui în bezna aia beznoasă, da’ reușesc s-o smulg p’aia mică și s-o trec dincolo.
Mai mă dau și io, cât să-mi trag sufletu’, vreo 5-6 ture la rotisor… ah… ce bine e aici… și ies și mă întorc la Șaráp.
- Undi iești, uăi?
Pipăi, amușinez, dau de el cumva.
- Uuuf…
Îl iau în brațe, ne implementăm cumva în ușa c@rului…
- Uau, Uci, să mai stăm!
- Bre, mă leși…
Deja asudasem de nu mai știam de mine.
- Ocne și saline, ceva?
- Bre…

Ei, da’ nu zici… Ce cele 12 munci ale lui Hercule, că ale noastre fuseră deja 4…
S-o vezi pe ultima, p’a lui Pif!
Ultimul job era, vorba aia, bucuria bețivanului… Două butoaie culcate orizontal, imense, și rotitoare, da’ nu oricum, ci în sens invers unul cu celălalt.
- De parcă ar fi contat...
- Mă! dau unfriend…
Pfuaiii… Na, belea! Am stroflocit-o, am îmbutoiat-o… Pe scurt, am pizditără!
Și nu zici, vere, că acolo, pe putinile, pe hârdaiele ălea, țopăiau niște puști de fo 12-13 ani, țup, țup, țup, plț, de colo colo, ca fluturașii, peste drăcoveniile de se învârteau.
Facem repede conclav de familie, iar ăștia micii decartează:
- Pas.
- Bun pas.
- Parol!
Și glăsuiesc princiar, majestuos, ca vodă în lobo…, before the butoaie:
- Mă, taică, măi ficiori, le zic fluturașilor, lăcustelor ălora, făceți-vă pomană și treceți-o și pă ea Styxu’.
- Ce sticks, bre?
Passons.

Și o trec vajnicii salva-butoiarzi dincolo.
Eu, în mintea mea (Tefu deștept, bre, dat dreacu’), zic:
- Ce mare brânză… iau nepotu’ de-o haripă, țup, țup, țup, ca ăia, și ieșim la liman.
- Uraaa, bravooo, biiis!
Ce ura, ce bravo, ce bis, plb…
Îl iau în brațe, fac 2-3 pași și…
- Zboing!
Mă trezesc, ditamai găliganu’, pe jos. Cu ăla micu’ peste mine.
Da’ alea se învârteau, plî, și ajunsei eu peste el!
- Au, au, au, uăi, Uși!
Pfuaii…
Și eu pe el, și el pe mine, și tot așa, zi de vară până-n seară… Ne-am amestecat de ni s-a acrit.
- Mai stăm, mă?
- Gata, dă-te jos, Uci, că m-ai storcoșit de tot.
M-am dat, na… da’ iar m-am trezit cățărat peste el. Și el peste mine, și eu iar moț, ca la mașina de spălat. Moa, ud fleașcă deja, de la asemenea tărășenie plăcută.
Acuma, deh, zic și eu, putea fi și mai rău. Bine că nu erau damigene. Că alea au mânere. Astea, baremi, aveau ele doage, dar n'aveau cep.
Copchiii ăia, greierii, coropișnițele alea, când ne văzură, făcură și ei sfat:
- Sunăm la 112?
Gizăse mare…
- Nu sunați, taică, gânguresc eu, luați ghindocu’ atomicesc că eu oi vidé.
Țup, țup, țup, îl luară.
- Pfiuuu… răsuflu eu ușurat.
Da’, zic, hai să mai stau oleacă, că parc-aș fi acasă, la butoiu' cu vin. Mă fac comod, mă tolănesc ca boierii pe divan, pe doage…
- Mă, tu ești cam într-o doagă…
- Bre...
… și… mai mă zvârcolesc o dată, așa, hai și pe stânga, și pe la coaste oleacă, de enșpe ori, cât să-mi trag răsuflarea.
Era bine la masaj.

Nu’ș cum mă-sa marea, da’ reușesc să mă pui în poziție bipedă și… ajung la liman. Ei, am mai picat ca bolovanu de fo doo ori că mă obișnuisem deja, îmi plăcea.
Era un masaj chiar decent între doagele alea, pe la gleznișoară, pe la subțioară, pe la țâțișoară…

Și, mă scutur demn, că eram plin de praf, și ieșim.
Afară, suportera, doamna Nî, ne aștepta.

- Hai, Neîncasato, să mai dăm o tură!
- Dai o bere?






Comments

Popular posts from this blog

ȚÍKLA

PARLEZ-VOUS ROUMAIN?