ZGÂTIA

AMINTIRI DIN COPILĂRIA ALTORA

Prima mea experiență de baby-sitter, cu nepoata verșoar-mii, a fost superbă, o plăcere, afternoon delight, crème de la crème, le bonboiná sur le colivá. Pe scurt: dezastru, catastrofă!

Pentru mine, zic.

- De ocne și saline nu mai zici?

- Hai, lăsaț…

Mai stătusem io cu d’ăștia mici, le mai dădusem de mâncare, îi mai ștersesem la bot când se mânjeau, ba poate și la cur (plăceri materne perverse, de bună seamă, zic), îi mai îmbrăcasem (bagă, mă, prmâneca aielată), îi mai încălțasem (bre, stângu’, ‘tu’i stângu mă-sii) și îi mai culcasem, da’ la zile mari cum ar veni, ocazional. Și, în general, era prin preajmă și mă-sa sau mă-sa marea piticului, sau ta-su, na.

Bre, da’ nimerii peste o fetiță…

Nu pricepea românește!? că d’abia venise din țara limbii cu măsline… da’ ăștia micii prind ultra rapid limbile străine! Nu se dumirise cu numele ei!? nu mai știu, ideea e că nu răspundea neam la comenzi, când îi ziceai ceva, când o chemai sau o strigai.

- Maria!

- ...

- Marușko!

- ... 

Tuzgu…

Nimic, nici o reacție, parcă vorbeai cu pereții.

Așa că, am apelat la strategia de avarie, de urgență, și o strigam…

- Surdo!

- Surdo! Mă n-auzi!?

Bre… întorcea lumea capu’ pe stradă, în autobuz, magazin sau în parc, ca la urs, ca la mangustă, ca la cercopitec… să vadă… surda… și când vedeau ghindocul de 2-3 ani, cu zulufi blonzi, care răspundea la apelativ… răspundea! culmea! adică… era surdă ‘au ba!? li se lungeau ochii ca la melci.

- Țuști, țuști! îi alungam eu.

Da, taică, la ‘surdo’ percuta.

Eram pe stradă cu ea, 3 ani, și cu el, alt nepot, 2 ani. Ea… zbiera…

- Uaaa… Yayáaaa/ bunica…

- Zgâtie, dacă mai plângi, te lăsăm aici!

- Uaaa… Yayaaa…

- Hai s-o lășăm, Yoyo! zice ăla micu’. Hai s-o lășăm!

Cum să nu iubești băieții? Ă?

Șîîî, cum zâșeam, uăi…

Asta mică, nepoata de zisei, mă știa, ne jucam, îi mai făceam buci-time, gușă-time, buric-time…

- Ă… time ca ‘taim’?

- Da, bre, o mușcam, în joacă, de alea.

… mai mersese cu mine, ba în parc, ba la pâine, da’ ideea e că ea pleca din locație, de acasă.

Acuma, că vară-mea își găsise ceva job, urma să plece… ea, mă-sa mare! Capisci? Și cațaoanca, noi, să rămânem în casă.

Well… mai era și văru’, RIP, și el vărsător mocofan și iubitor de copchii, da’ avea ceva probleme, la direcție, cu picioarele. Mai era și fi-su’, nepotu’, da’ la 11 ani…

Așa că, în urma apelului la 112…

- Vii să stai cu ea?

- Moa!?

- Da, tu.

- Viu, ce să fac. Om vedea noi.

M-am dus, na.

- Las’ că te descurci tu!

Ce mare brânză, zic eu în sinea mea. Încărcai ranița cu ceva coji de nucă, în caz de, niște nuiele, 2-3 călúșuri, sticluța cu stricnină, un bici de mărime medie și plecai și mă prezentai la post, la caz, la locul faptei.

“Și abia plecă batrânul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot si de arme si de bucium…”

Bre, s-o lămurim:

 1. Plecă baba. Mă rog, zisei și io, pentru culoare, avea doar fo 45 de ani atunci.

 2. Nu era nici un freamăt că doar nu aveam crăci.

 3. Fără bucium, excludem și vuvuzelele, dar zbiera suficient așchimodia.

- Uaaa… Yayáaa/ bunica…

Adică, cum a închis ușa yayáua, asta mică s-a pornit pe răcnit ca din gură de șarpe, de s-a cutremurat blocu’, cădea tencuiala de pe pereți, s-a blocat liftul, s-au întors din drum păsările călătoare…

- Ornitorincii nimic?

Pisoiul ăla avea niște plămâni…

Jale! Ja-le cu J mare!

Crăonea din toți rărunchii de ziceai că ești la țară, de Ignat, când se taie groșteii.

- Maria, Măriuțo…

Nimic!

- Uaaa… Yayaaa…

- Surdo!

- Yayaaa… Uaaa…

- Mutulico...

De unde, frate? De un-de?

Ține-o în brațe, dă-i bomboane, hai la desene, apă, jucăriile…

Nimicuța, vere, pas să se potolească chirăitoarea. Și se zbătea… cam cum fac ăia din filmele cu posedați.

- Ptiu, drace...

- Uaaa… Yayaaa…

- Vere, zic, mai ține-o și tu că-mi țiuie urechile.

Avea și un claxon d’ăla ascuțit, de prichindel, de-ți belește timpanul una-două.

O ia el, văru’, o alintă, îi vorbește, că câr, că hâr, că mâr…

Nimic!

Bre, se înroșise la față, se congestionase, zbiera și se zbătea!

Trecuse o oră deja.

- Uaaa… Yayaaa…

‘tuți yayaua mătii, am pizdit-o, am belit-o, zic, am c@cat steagu’, am înfrânt magna cum laudae.

- Ce dreacu’ facem, vere? zic. Că dă coțofana în beri-beri.

- Nu știu, zice. Să mor io dacă am mai pomenit așa ceva.

- Uaaa… uaaa…

Facem rapid sfat în 3 și adoptăm ordonanța de urgență:

- Heeelp!

- O chemăm pe sor-ta înapoi?

- Yayaaa… Yayaaa…

- O cheamă asta mică.

Văleu, era groasă rău, nenică.

Dar, și aici intervine un mic dar, un însă, un ci, un ba, un adevărat dar, un cadou, harul divin…

Bre, nu zici că o pui cu fața la geam…

- Uaaa… uaaa…

-Uite avionu’!

- …

- !?

- ...

- !!!

Mamaie, s-a potolit instant!

Căuta cu privirea avionul.

- Uite-l colo, pla!

Brusc, s-a oprit din zbierete și din contorsiunile de ne duruseră mâinile cât se zbătuse, și căuta păsăroiul înaripat pe cer.

Ofcors, nici un aeroplan pe cer. 

Și de-atunci, din ziua aia, am prins șpilul cu ăștia mici: trebuie să le distragi atenția!

Plânge după mă-sa (mare):

- Uite pisica, avionu’, cățelu’!

Plânge piticul că a căzut:

- Ce ai găsit acolo?

- ...!?

- Dă și mie ce ai găsit acolo jos!

Să-i vezi cum se uită intrigați, cum caută acel “ceva”, uitând subit de ce plângeau.

He, he, he, mai știu o soluție pentru situațiunea când se lovesc sau cad. E și mai și.

- Dă să mușc unde te doare!
- Îu!

Succes garantat! 100%! Unu nu vrea, bre! Uită de durere cât ai zice pește.

Cred că ar trebui să brevetez remediul ăsta placebo de medicină sau parenting alternativ, i-am găsit procedeului și o denumire potrivită: MDB, mușcă-l de bubă.

Nici n-a durat prea mult toată tărășenia aia cu răcnetele și zvârcolitul: vreo 2 ore, aș zice.
- Nădușiși?
- Am cam.