ADEVĂRUL DESPRE PUNCTUL V

SAU J, UĂI?


Ce punct G, mămucă, zise Șehetezada. Stai să vă spuie fata...

Să fi fost spre sfârșitul verii, vară-sii lui ‘85, zic.
Acțiunea fiind una de HR, un team-building de Harghita, s-ar nimeri, ca fundal sonor, cântecul lui Joe Dassin, ăla cu “l’éte kürtőșien”.
- Chien, monsieur? Câne, uăi?

Venise my best friend, RIP, pe la mándea, avea câteva zile de conșéd, să se hodinească, cică.
Bre, și taman că el lefter, eu lefter, plus sărăcia groaznică din magazine, vreo 3 zile am ros, ca iepurii, la salată de varză cu pâine și fo 2-3 rondele de cârnat.
- Subțiri sau de neam prost?
- Tăiate la micron, ca pentru d’ăia cu caș la gură.
Una - alta, l-am plimbat prin zonă, Miercurea Ciuc, Tușnad, Lacul Sfânta Ana, Sfântu Gheorghe, Târgu Mureș. Deh, ca săracii.

Țiu minte că la un chioșc a nemerit o vedere de la M. Ciuc pe care scria doar… Jigodin. Acolo, în satul ținând de MC, cam ca peste tot în secuime, sunt niște bazine cu apă termală, la ăsta îi zice, pe limba gulyáș, Jögöd Fürdő, Băile J.
Și a trimis-o la colegii de servici. Cum ștampila poștei nu era clară, au răscolit ăia, bre, toate atlasurile, să vază unde mă-sa mare e Jigodinul ăla.

Și, finally, végül, enfin, hai să merem, să perem, să gutuim în Ceahlău, cu popas la dus la Lacul Roșu.
Pe pálinka îi zice Gyilkoș Tó, tăul, lacul sinucigașului.
Nu zici că mă pune tata mare, Ghilcoșu’ mai precis, să săr, de pe mal, în apă.
Pfuai… într-o secundă am fost înapoi. Reeece… ca gheața, neică!

Back to the story.
Ca să urcăm peste munte, luarăm trenul până la Gheorghieni, de acolo urmând să continuăm cumva, cu vreo rată, irtă ceva, sau vreo ocazie.
- Da’ de ce la Gheorghieni?
- Are 2 puncte ge. Two, kettő, deux, bré!
Rată, ciuciu, irtă, nexam, pli, hai la autostop.
Oprește…
- Două prești?
…  un ia-mă nene, take me aunty, cu o rablă de Aro.
- Slavî sârmii! zîșe așíela.
- Glorie coaxialului! răspundem noi în cor.
- Ún’i, uăi?
- La Curu Roșu.
- Câți?
- 3 bucăți.
Că mai era prin zonă și o gagică.
Și, nu zici că scoate ăla laptopu’, bagă un applet ciudat cu multe fire și cabluri și apasă… nu pe “Clienți pan-județeni”, nici pe “Clandestini transalpini” ci, direct pe “Transfugi neșoldoveni”.
- Nu fujim, uăi, mierjiem înșetișuor.
Agregatu’ începe să mestece, macină… ne gândeam deja la factură fiscală…
- Atâția franci.
- OK, creștine.
- Da’... zice omu’.
- Dar?
- Stați în spate.
Wtf!?
- Bine, bre.
Că doară nu eram olteni să vrem să stăm toți în față.
Ce mare problemă, nu?

Când ne uităm mai bine, “în spate” nu era comun cu “în față”, ca la gipane, era ca o cutie, ca la dubă. Asta e, pld. Avea un geamlâc prin care puteam comunica. Prin semne. Asta e, alta n-avem. Om vidé.
- Mai e ceva…
- Ă?
- Mai am pe cineva acoloșá.
- How many, taică? Mennyi, uăi? Combien, bre?
- Doi.
- Încăpem au ba?
- Da, da’…
- Dar?
- Mai e.
O căra omu’ vreo ladă, un balot de paie, vreo damigeană nesigilată bine…
- Și pe dânsu’.
5 sau 6, tot un drac, ce mai contează, 3 pe-o parte, 3 dincoace, merge.
Bre, și dășchide ușa aia din spatele dubii. Înăuntru…

Un vițel!
Un vițeluș alb. Frumooos… Avea niște buze cărnoase și niște ochi cu gene luuungi…
Priponit cu o șfară cu motocei de… ceva, de tavan sau de un perete.
Pfuai…
- Înțelege românește sau kürtős?
- Nu viezi, uăi, șie limbî ári ?
Adevăru’ e că n-am văzut nimica, că tăcea, rumega liniștit la ceva idei, zic.
- Da’ e cuminte?
- Ári mínti… Oho...
Dacă zice omu…
- Îi biebieluș, uăi.
I-auzi, Franț, bebeluș, plb… Păi era cam măricel, bașca că stătea pe picere, nu-n patru labe, nu mergea de-a bușilea.
- Nu dă, naibii, din copite?
- Cum sî deie!?

- Uite-așa, zic eu, încercând un modest, dar destul de… expresiv exercițiu de pantomimă.
- Vreai sî rămâie cu trii!?
Mda, logic. Deci e și zgârcit, calicu’ naibii.
Între timp, Fernando smells the flowers.
- Nu o face vreo boroboață…
- Nu, îi plașíd rău.
Placid… i-auzi, mămucă. Placido, nu Fernando.
Facem rapid mare conclav, mare, sobor în 3…
- Mai așteptăm sau urcăm?
- Mai așteptăm.
- Haide, ce mă-sa mare…
- E bovin-baby, o să ne dixtrăm.
- Panem et vitselenses…
Coarne n-avea…
- Cuc?
… finally, iese fumu’ alb…

Habemus vitselum!
Și… sus în bou-vagon.
Brrrum, vrrrum… droașca pornește. La deal. Noi pe bănci, pe laterale, Fernando la mijloc.
Bre, da’ drumul nu era drept, mă-sa-n c#r de drum, numa-n curbe și serpentine grupa mare.
Noi ca noi, ne țineam cumva, da’ ăla micu… era și cu sfoară la beregată! Și avea numai 4 copite. Și se hâțâna, și venea când pe stânga, când pe dreapta, când cu curu-n ușa din spate.
- Ptrrru, Ferdy...
Ce ptrrru, că asta e comandă de cai.  Cum s-o fi zicând “arrête!" pe vițelește…

Mai încercam să îi dăm un brânci, să-l împingem vizazi, să-l dăm și la ceilalți doi, dar… Ce, nene!? Bebică avea la vreo 60 - 70 de kile în viu, d’aia macră… greu de evaluat, era “Hard to move”, Bruce Witsellis, nu fo orătanie.

Mno, și patrupedul, de bucuria și emoția noilor tovarăși de drum, bag seama, trage o primă salvă de pișat întru onoarea companionilor.
- HOO-RAAAY!
Bre, noroc că nu le avea cu regulamentele militare și a tras în jos. Plus că, cu mai mult de 5-6 ocale, nu ne-a omenit.
Na, belea, că mai și coboram și talazul nu urca, al naibii, ‘ți-ale dreacu’ de principii ale fizicii.
Dă-i, saltă picioarele, ca la leapșa pe cățărate, zbiară ca toți dracii…

Mno, urcăm, se duce cumva afară inundația.
Și, tâgâdâm tâgâdâm, urcăm iară, iar curbe, și, între două reprize de lins, că începusem să ne împrietenim cu Placido care avea și o limbă de juma de metru, limbă de bou, vere, greu să ne rateze…
Iar!
- Șuuu…
- YOO-PIIIE!
Parcă îi șoptea careva la ureche:
- Pișă-te că pleacă trenu’!
Și iar ne ademenește cu o găleată de elixir. Noi, politicoși, nu și nu.
Da’ deja începuserăm să ne obișnuim, acuma eram mult mai relaxați și eleganți în a ne ridica craci-n sus și a chiui ca la nuntă.

Și, bosomeg de cornută mică, în sfârșit s-a potolit.
Răsuflăm doar noi ușurați, Freddie se ușurase, și doar ce oftează a muget, sau mugește (múge, bre?), anyway, vorba maestrului Rebengiuc în reclama aia:
- Călătoria continuă. Mai avem multe de văzut.
Da, maître, cu mașina mică, e ușor de zis. Da’ ia să mergi, alde matale, într-o tărăboanță cu un mamifer…
Bine, baremi (senx, Gizăs!), că șofieru nu fășé mic trafic inter-județean cu sconcși.

Ajunsă cu povestea aici, Șeherezada se opri sfioasă, se uită la stele, verifică clepsidra și continuă.

Da… și cum ziceam... 
- Fleoșc!
Bre, și unde nu trage ăsta micu’ o frumusețe de baligă, o mică pleașcă la vreo 5-6 kile… să ne ajungă la toți, probabil, crème de la crème, nu alta.
- I-HAAA!

Am fost convins, precisă, observând asta empiric, ochiometric, iar ceilați 4 au confirmat supoziția mea, că mâncase sănătos, bio, eco, pana corbului, că nu era cu E-urile pe atunci, cel mult șrot.
Și unde nu ne-a plesnit o mireasmă suavă peste nări…
- Open up!
- Ne pas se pencher en dehors!
- E pericolosso sporgersi!
Bre, nu mai nemeream batistele și mânecile.
Altfel… decent și discret, de mare bun simț, mititelu’, un bun partener de drum.

Am zis “miersi, uăi” că, până la finele Vițeliadei, nu s-a mai exteriozat și altfel că jar mâncam!

- Zi ceva cu Șeherezada.
- Of... S-a ofuscat.
- Cum așa?
- Ar fi vrut o poveste cu cămile.

Comments

Popular posts from this blog

ÁPOSZTOLORUM

ȚÍKLA

GAUDEAMUS. 2. Intermezzo cu bască