PRANAYAMA

LA STRÂNS DE PUNCTE



Și, cum venea Voinik într-o sfântă zi de duminică, să tot fi fost fo 11 a. m., mai acu’...
- E decembrie, bre!
… vreun an, doi…
- Se ducea sau venea?
- Păi… da.
La ora aia mai mult mergea spre home, home, sweet home.
Și, pe la intrarea în Drumul Taberei, chiar în fața bisericii de la Răzoare, vede o juma de om, de femeie în vârstă. 65 de ani? 70? Mai mult, mai puțin? Greu de zis după basma și după mâinile noduroase.
Adică, era întreagă, da’ nu avea mai mult de un metru, un metru și un pic. Nu era pitică, doar intrată la apă.
Lângă ea tronau 2 trăiști imperiale de rafie, babane. Cum eram în campanie de strâns puncte albe pentru mai târziu, pentru o dată de care vom afla toți cândva, zic, ca genteleormanu’ ce sunt:
- Hai să fac o faptă bună.

Zis și făcut… un fleoșc!
OK, da’ cum să-i zic, cum s-o abordez?
Cu “doamnă”, nu, ar fi sunat aiurea. Cu “mamaie”, iar nu, că ăsta nu-mi place mie, e doar pentru mamăi cunoscute.
Așa că, o atac frontal, ca la Verdun, ca la Călugăreni:
- Bonjour, Altesse.
- Bonjour, Monseigneur.
Booon… Prezentările fiind făcute, cu reverențele de rigoare, zic:
- Tanti, te ajut să treci dincolo?
Parcă eram în bancul ăla cu copiii care, conform temei de la clasă, au ajutat o bătrână să traverseze. Și dânsa, doamna babă, nu și nu.
- Eh, mulțumesc, zice.
- Duc eu o paporniță, zic eu.
Și… zbang!
- Na o cocoașă!

Mă uit mai bine la agregat: plinuță straița, după volum.
O iau de toarte voinicește și…
Bre! să-mi pice mâna din umăr! Subit, mâna dreapta s-a lungit ca mulineta! Noroc cu traista, că ajungea până-n asfalt.
Avea lejer peste cinșpe kile. 20 poate. Măi, să fie… Sunt expert, ce orătăniile mele! am repere, zic: găleata de avi-hidratare are 10 chile.
“Dar ce zgomot se aude?
Bâzâit ca de albine ?”
Cloncănea ceva melodios în incintă: borcane? sticle?
Trecem, cu chiu, cu vai, intersecția dincolo, pe tărâmul celălalt, înspre Drumul Sării, eu cu o sarsana, ea cu cealaltă. Pâșa - pâșa, mai mergeam, mai ne opream, că deh, mai făceam și niște pranayama, exerciții de respirație, cum îi șade bine voinicului la ocazii d’astea. Bașca niște incantații, eu mai ales, cu tuzguramătii de paporniță. Grea…

Uf… acostăm pe malul ălălalt.
- Adunai ceva puncte, zic eu încetișor…
- Cum, cum? aud o voce venind de jos.
- Ei, lăsaț…
… da’, fiind duminică, mă gândesc că poate se socotesc dublu. Așa că plusez.
- Încotro, tanti?
- La autobuz, colo.
Hai s-o duc la stație, încă vreo sută de metri. Plat.
Bre, și mă pune Necuratul, sau Ucigă-l toaca! (înfrângă-l dreacu, odată) și, ca cavaleru’ ce sunt, mă ofer să iau și cealaltă cocoașă, asta… poșetă. Inspirat am fost, țucu-m-aș!
A doua, parfum! Mai grea ca prima! Și asta clipocea a recipiente sticloase.
- Ghii, Batore…
Ce ghii, neică…
- Ptrrru! că aveam un elan, un pas mândru în buiestru, ca la paradă.
Ați văzut, ofcors, la Antipa sau pe Animal Planet urangutani. Eh… Bre, să mor io… Îmi lipsea blana roșcată, de irlandez… mâinile mi-erau sub genunchi!
M-a deșelat pe suta aia de metri. Mă înșel la loc rapid…
Am nădușit de nu se mai vedea zăbala. Două tendinți, da’ și-n fălci, se înfruntau în mine.
- Ghii! Ptrrru!

Șezum și vorbim.
- Și d’aici?
- Până la Teiuș.
Aha, prima stație după piața Rahova, spre mine. Spre ocne și saline, la baștani, în mahala.
Ce-am avut și ce-am pierdut… Vedeam punctele cum se adună… Jackpot, vere!
O plăcere să urc halterele în autobuz. Noroc că era cald și puteam asuda prin toți porii.
Mai conversăm noi de una, de alta, ea mă întreabă dacă am citit Ulysses, eu recunoscui, cu juma de gură, că am încercat, da’ am o jenă, ea achiesând înțelegător la aserțiunea mea:
- Da’, zice…
Da’ ce-o mai vrea, păcatele mele!?
- À la recherche du temps perdu/ În căutarea timpului pierdut?
Am căutat curu’...
- Ă… Doar prolegomenele.
A zâmbit încurajator.
- Aventurile lui Cepelică?
Aici da, m-a nimerit, cu Cepușoară și Cepeloi, eram în temă ca arpagicul răsărit în brazdă.

Passons.
Și zic la un moment dat, de plăcerea dialogului, noi tot hurducăindu-ne în autobuz, printre clinchete de bastârci ciocnindu-se:
- La prima e Rahova.
- Că bine ziceți.
Wtf…
- Cobor până la farmacie.
Am crezut că nu aud bine.
Muta-m-aș în ea de marfacie, cine m-a pus să deșchiz gura.
- Ghii, Batore…
Țaca, paca, lipa, lipa, cobor cu greu trăistoaiele “rafie genuine” și ne trambalăm la farmacie.
Intrăm, se pune la coadă, ajunge, cere… începe să cotrobăie în batistă după bani.
Pun și eu vreo 2 franci verzi, dânsa ia niște nasturi, hai la tramvai, că mai era o stație. Lungă.

- Da’ cu Filipok știi? zice dumneaei.
- Ă?
- Pfe, if, ti,
 Le, i, li,
 Pe, oc, poc!
Băi, să mor io… Poveștile rusești de pe vremea lu’ Hrușciov!
Să-mi pice ganterele pe jos! Nu că ar fi fost la mai mult de o palmă de asfalt. Aveam, deja, mâinile petrecute după tibie, de la atâta greutate.
Coborâm la prima, în locația, în resortul Teiuș.
- Merci beaucoup de ajutor.
- Avec plaisir.
- Stau coléa, după blocuri.
OK, am înțeles, aventura continuă.
Mă înham iar, nu mai pui și șaua, plș, doar dârlogii, tanti cea mititică înainte, eu după, mai mult de-a bușilea, cu limba de-un cot, răsuflând din greu. Mai mergem vreo 100 de metri, prin spatele unor blocuri, erau și niște case p’acolo și…

- Gata, mă opresc aici.
- Aici!?
- Da.
În drum, bre!
- Păi te duc până acasă.
- Nu, că vine nepoată-mea să mă ia!
De acolo, din drum… după așa distanță și cu așa greutate! Repet, o mână de om, doi la metru. Adică, ea, săraca, prăpădita, mergea la biserică și…
- Săru’ mâna, la revedere.
- Bogdaproste, la revedere.
Am plecat, ce dreacu să fac.

Dar nu m-a răbdat inima, totuși, să n-o întreb, așa, din rever:
- Da’ p’asta o știți?
- Care?
- Antanté, díze máne pe,
 Díze máne, compané…
- Mu#e, PSD!
Îu…

Comments

Popular posts from this blog

ȚÍKLA

PARLEZ-VOUS ROUMAIN?

DAMIGENE, DAMIGENE