CAPACU' MARE

PLM TV & Radio PLM, în cadrul fastuoasei epopei “Asta le pune capac la toate”*, prezintă un nou episod și mai dramatic:

Orice asemănare cu personaje reale este, ofcors, pur întâmplătoare. Da’ autorul, nefiind prea meșter cu stilul epic, în nemernicia lui a adaptat-o și a scris-o la persoana întâi.

Dăteam cu sapa, cu hârlețu’ și cu cazmaua pe la Piața Unirii, mai precis pe o străduță pe lângă Patriarhie. Taman ce cumpărasem un elegant capac de toilette. Și mi-amintesc că Patroana, maică-mea zisese că are să-i dea nu-știu-ce unui nepot de vreo 14 ani: nește carduri, ceva lingouri, Travel checkuri… p’acolo, ca săracii, după datina strămoșească.
- Ia să combin cele 2 acțiuni, mă gândesc. Scap și de defilarea pe podium cu trofeul ăla penibil din plastec!
Zic și făcut. Îl apelez cu formulele princiare de adresare cuvenite pe nepotul cu pricina…
- Aoarde la nean-tu!
- Viu, neantule, cum nu, achiesează dânsul la îndemn.

… și el vine, de la vreo 4-5 km. Cam obosit, nădușit și abătut mi s-a părut, deh, tinerețea... Îi dau mândrețea de ofrandă, îi fac instructajul de protecția muncii, o ia, se uită cam lung…
- Ce-o fi având? mă gândesc.
Era și cald, prin iunie-iulie.
- Bre, zic, te duci și predai gestiunea asta către Alteța Sa La Grande Duchesse de Piatra ot Teleorman…
- Ă… zice el entuziasmat.
- ... şi-ţi dă să duci apoi, la voi acasă, nu-știu-ce.
- Âhâ, zice el cuprins de înflăcărare.
Acțiunea se petrece după 1990, v-ați prins, da? se vorbea deja cu â din a.
- Ce-o avea? mă tot gândeam, dar în înțelepciunea-mi nu am zis nimic, să nu se prindă că nu m-am prins.
Și pleacă el, lipa-lipa, cu agregatul, spre castelul de lângă Facultatea de Plagiat.

Pe după-amiază, 4-5 să fi fost ceasurile, ajung și eu la domeniul princiar cu pricina, aflat la vreo 7 km de Piața Unirii, de giob. Nepotul era tot acolo, la Ducesă.
- Ai adus, bre, capacul? chestionez eu.
- Adus, bade, zice.
Vorbea respectuos, plm, nu ca alții.
- Rămâi la noi sau…?
- Dă și mie, mâncaț’aș, trăiască familia lu’ matale, bani dă belet.
Adică să se întoarcă acasă.
- Doar n-ai venit pe jos? întreb eu în glumă, gândindu-mă la ăia 7 km de la locul faptei unde îi dădusem capacul ăla.
- De unde? zice el candid.
Îu… ăsta vorbește serios, mi se aprind mie rapid ledurile de avarie… nu prea știa de glumă pe atunci.

- Mă, nătărăule, zic eu, încurcând, de emoție desigur, rangurile princiare, doar e și el din neam.
- Merge și viconte, zice el.
Bre, mă leși…
- Doar n-ai venit 7 km pe jos până aici? Și cu utilajul în brațe!
- Da’ pân’ la tine cum crezi că am ajuns?

11 km, uăi, nu 7!

* O veche definiție rebusistă pentru… bucătăreasă.:)