NAVAJO

Cu bască și fără bască

Bre, și nu zici că mă roagă o duduie să…

- Du-te, pliz, să iei autograf de la Petronela!

- Ce Petronelă, maică!?

- Ai zis că știi de cartea ei, cu “Sfârșitul nopții”.

O văzusem, o luasem, mă gândisem că e ceva serios, cu imsomniaci, cu șanțuri umanizate cu cheflii, cu ciorba de burtă de dimineață… Ajung acas’, o răsfoiesc mai pe-ndelete… De unde, frate? Nici urmă de zori de zi, de răsărit de soare, de cana de apă de la cap…

- Bine, bine, oi vedea ce și cum.

- Hai, pliz, du-te. Promite-mi că iei cartea cu tine!

Never! Jamais de ma vie! Că i-am promis eu odată, în nemernicia mea, nepotului, când era la faza de colecționat căpăcele metalice de bere și suc că îi aduc unu de Pepsi Max și… ofcors că uitasem. Degeaba i-am mai adus a doua zi 3… Vreo 4-5 ani m-a ținut minte!

- Bine, bre, zic, uite că o pui în traistă, să steie acolo forevă. Dai ceva?

- Dau o cafia!

Of, of, of, uăi, accentul ăsta care numai ardelenesc nu e.
- Și biletele de tramvai sau autobuz?
Da’ timpul meu prețios pe care l-aș pierde pe acolo? Minim vreo 3 ore care, la un salariu minim de atâta/ oră, bașca CAS, șomaj, pensie, alea-alea, vine cam…

- O cafea e un franc, plf.

Și cum sunt băiat econom, ca să nu bat cumva drumu’ degeaba, am mai băgat o carte, ceva cu ferestre, că tocmai ce voiam să schimbăm niște termopane. Sau cu glafuri? Cu… pazie?
- Wtf… ăsta e cuvânt?

Și, iac-așa, toată ziua, bună ziua, umblam cu două cărți după mine, aia cu zorile și aia cu obloanele.

Și, cum zisei, plec eu într-o seară de început de mai, parcă, să fac nește shopping și, plș, cum dreacu’ greșesc autobuzul că nimeresc taman la Romană, moa, geto-dacu’. O iau lipa-lipa, într-o doară, spre Universitate și, după teatrul Nottara, într-un fel de scuar, în fața unei viluțe, văd mulțime forfotind.
- Ce-avem noi aici? Ce s-o da aici?
Mă uit mai cu atenție, canci camion cu ajutoare. Intru…
- Bre, cărți! Librărie!
Liberărie nu putea să fie… Da’ ce librărie… că avea și DVD-uri, puteai bea un ceai, erau și tot felul de chestii parfumate p’acolo, muzică în surdină, fain, de.

Și, aud ceva gălăgie, bașca râsete. Măi să fie!? Unde e, mămică, respectul cuvenit cetitoriului? M-apropii de ușă și… ce să vezi?

Domne, o sală întreagă se hlizea la 3 cetățeni, două doamne și un domn care, toți 3, bre, glumeau și chicoteau de zor.

Mă uit mai bine… tiii, nimerisem taman unde zisesem eu, de kiki maro, să mă iau la mișto, că o să mă duc.

- Și cum e când scrii, și ce-ai simțit, și cât e realitate și cât poveste?

- Păi, da, că să vedeți, că așa și pe dincolo, răspundea invitata principală, Petronela Rotar-Cotoban, printre replicile celorlalți doi, Ana Barton și… pfuai… îmi scapă numele dumnealui, un domn foarte simpatic și el. Gata, Tiberiu Neacșu. Parcă erau, cele două doamne, Gavroche și Cosette, iar el… Jean Valjean?

Și cum mă uitam cu gura căscată la spumosul schimb de replici în 3, observ un domn înalt, slaaab, mai ceva ca mine, îmbrăcat în alb, care se plimba pe-acolo. N-avea tavă, da’ făcea poze. Cin’ să fie, cin să fie…

Și-mi aduc aminte!

Pe la jumatea lui martie, când începusem să merg iar la miting, văzusem o poză mititică pe Fb a doamnei PRC. Cu soțul. Bre, ce să zic, arătau bine!

Nu zici că peste noapte, pe cine visez eu, pe cine visez… pe doamna! Eu, în stație la Romană, zgribulit, cu geaca Fubu albastră, tropăind discret. Și… apare ea! Da’ nu singură, domne! Că asta m-a zăpăcit de-a binelea… cu soțul! Ce dreacu’ de vis mai e și ăsta!?

Și-i zice, dându-i un cot discret:

- Dă-i 5 lei omului ăla!

- Care, tu? întreabă el.

- Ăla cu geaca de tractorist.

- Ce tractorist!? Ce zici, tu femeie? zice el.

- Ăla, bre, cu Fubu.

- Aha, zice el. Așa mult?

- George…

- Bine, bine, eu țin de bani și tu…

- George Cotoban!

- Na, o să-i dau 6!

Și dă să se-ndrepte spre mine. Eu, demn, cu șăpcălia pe cap, regulamentar.

Și… mă trezesc! Wtf…

Mă duc repede la șapcă… șapca goa-lă! Csnf, ncsnf.

Doamna cealaltă, cu geamurile, Ana Barton, nu mai știu cum ne brodiserăm să schimbăm vreo 2-3 replici, tot pe Fb, și eu zisesem că o să viu cândva cu cartea dânsei, pentru autograf. Zice:

- Eu vin cu pana.

Mno, se termină întâlnirea, începe coada la autografe. Unii rezolvau rapid, țac-pac…

- Cum vă numiți?

- A’ lu’...

- CNP, IBAN, pass.

Alții, o mai lălăiau, mai se întindeau la taclale, c-o fi, c-o păți, coada… mârâia discret, dați să ajungă la toată lumea.
- Bre, zic, stai să vezi că pleacă doamna Barton și rămâi neîncodeiat.

Las rând la doamna PRC, pui straița jos, scot cartea verde, cu “Pervazul lui Dumnezeu” și… glonț la cealaltă autoare! Se dă un pas înapoi, arăt cartea, se liniștește, zice:

- Da, da, am vorbit cu dvs.

Eu, cu pixu’ pregătit. De unde, nene… Nu zici că își scoate haina încetișor, o așează pe un scaun, umblă la poșetă și scoate o frumusețe de stilou. Și, începem, alea alea…

- Cum vă numiți?

- A’ lu’...

- CNP, IBAN, pass.

Parcă se vorbiseră. Sau o fi vreo incantație magică, mai știi!?

Mulțumesc, bogdaproste, săru-mâna, țoc-țoc, că mi-s de modă veche, pup mâna-ntinsă care scrie poveștile… bre, doamna pune pana în geantă, pleacă. Biiatu’ fericit, pluteam ca o pungă luată de vânt.

- Mă, Nilă, scoal’, mă!

Ups, uitasem. Fuguța la coadă, la sarsana. Îmi vine rândul…

- Parcă vă știu de undeva, zice dumneaei.

Efectul pervers al Facebook-lui, mă gândesc eu, îi știi pe toți și pe nimeni.

- Nu sunteți domnu’ cu geaca de tra…? ăăă… acela care…

- Chiar el. Alive.

- Nom, prénom, profession…

- Passons, zic.

- Ce să vă scriu?

Pentru o cafea de-un franc…

- Ceva mai optimist, nu cu noaptea, zice.

- Fără noapte că e încă seară.

- Da, da, zice.

Ce să-i ceri, bre, ce să-i ceri să scrie, pentru o cafea de-un franc?

- Am o idee, zice, îmi veni total aiurea, dacă nu e cu sfârșit, baremi să fie ceva de început, cu lumea nouă, dar veche.

- Ă?

- Capisci?

- Îhî.

Și, una - alta, îi povestesc faza cu visul, da’ îl sucesc nițel, vere, că așa e la scriitorii adevărați, ei nu zic direct că ăla s-a dus și a făcut și a dres. Ei o iau mai pe ocolite, te mai învârt, că ăla a mers, și a mers, s-a mai întors, pe urmă a făcut el chestia aia, și, hai la stânga, și hai la dreapta, ohooo… de-abia atunci a dres-o.

Back to the dream. Doamnei PRC nu îi venea să creadă:
- Cum 5 lei!?

Și arată cu degetele: 5, five, őt, cinq.
- Zău, atâta mi-a pus în bască.
- 5 lei dăm de șapcă!
- Șapcă, bască...
- La cei cu bască dăm minim 6 lei.
- 5 mi-a dat, parol.
- George…

Parcă eram Winona Ryder și Richard Dreyfuss.

De fapt dialogul a fost cu totul altul.

- De ce îmi dăturăți, domnu’ Treifuse, doar nota 5?

- Ce “trei fuse”!? Mai faci și dezacorduri!

- Ă? (Și nu-mi mai băga reflectoru’ ăsta în ochi.)

- Trei fuseră, au fost, e la plural.

- A… Da’ numai 5, domnu’?

- Păi, duduie, ce mă-sa mare de titlu de scenariu e ăsta? Auzi la ea… “Ali Ve”!

- Păi ce-are ?

- Alivenci, bre?

- Alișveriș, de fapt, da’ mă gândii că era prea evident.

- Te gândiși, tu, repede…

- Îhî.

- Zi mersi că te trecui.

Fir-ai, tu, să fii, cu tricou’ tău cu Pepsi, că nu vă mai săturați să faceți reclame.

Ăialalții, la coadă, mai mult alea, de fapt, mustăceau încetișor:

- Haidi, mei, că stai de-o sfert de oră!

Mă uit în spate… trei cetățence îmbrăcate în alb, roșu și… verde? Bulgăroaice?

Și plec. Mă uit în carte, zic, cine știe ce năzdrăvănie o fi scris?

“Pentru Sunshine și Winnetou”.

https://m.facebook.com/photo.php?fbid=831975220284666&id=100004165872189&set=rpd.100012115536420&source=49