FENGÁRI

Souvenirs des autres


Sunt în insula aia cu greci, cum îi zice, bre? 5 litere, începe cu Cî, se termină cu u și are și un rî p’acoloșa. Nu, nu e Corfu.

Cipru, Zipern, Chypre, Ciprus, Cyprus, קַפרִיסִין/ Kibrisin, Κύπρος/ Kipros, Κιbrιs/ Kîbrîs pe turcește. Interesant că grecii, printre cele vreo 7 feluri de… “i”, adică ι, υ, η, ει, οι, ϊ, nu au, mămică, și d’ăsta cu capul pe umeri. Ori fără, ori ca balaurul cu 2 capete, cu tremă. Iar turcaleții, când au trecut la scrierea latină, prin 1920, sub Atatürk, au luat acest i acefal, ι, dar, îl pronunță… î, ca în bâzbâz, cârmâz sau bâldâbâc. Când e cu punct, este i de oameni. Au mai luat și de la nemți, pe ö și ü, iar de la noi, pe… ș! Passons.

Baby-sitter la băiatu’ fetei verișoar-mii, mda, why not?
Și… aterizez, împreună cu micul blond, în Larnaka, în 2003. Gagica de la vamă, cotrobăie sub tejghea și îmi dă un formular, să zic la cine și unde mergem. Eu, știind că au fost și turci p’acolo, scriu, după cum auzisem că îi zice la localitate, Koral bey. Aia, cațaoanca, face ochii mari-mari, cam cum se uită un vițeluș când ajunge la poarta 9.
- What!?
- Koral bey, bre!
- Păi unde e asta, musiu?
- Lângă Pafos, bre!
- A, zice, și începe să râdă.
Wtf…
- Coral Bay, mister!
Căurăl… Ce să ne făcém, n-avem ce să ne făcém.

Ieșim teferi, ne pupăm, pu-pu-pu, la-la-la, la Larnaka nu mai stăm.
Ăsta micu’, actualmente ditamai găliganu’, după 6 luni de stat în România, a prins acolo, în 2 zile, greceasca. Aia ciprioată, nene, care e un fel de basarabeană!
Ei zic acolo “nambu kámnis”, la “ce faci”, în loc de “ti kánis”, și multe altete, au pe “ge, gi”, nu ca ăia din Grecia, “re” pe post de… bre, etc etâcî.

Bref… trai, neneacă, pe banii cațaonilor: plaja, plăjică, berea, ber’cică, țigarea, țigărică, rebusu’, rebusică, sudoku’, sudocică, otăriile… ce plo caută otăriile aci?
Doar cu căldura peste noapte nu prea mă împăcam. Ziua fiind mai mereu cam 35°, bașca, uneori, 40-45, cum îi cade bine la pipotă voinicului, noaptea era o plăcere, un regal, climax, ceva de speriat… nădușeai instant.

Piticul atomic, simpatic foc, cumințel, istețel, de-o energie de perpetuum mobile, de-mi dădeam sufletul alergând, cu limba scoasă de-un cot, după el…
Da’ și eu îl căram peste tot, când cu cârca, cu calu’, când pe jos. Mai mult pe. Obosea, mămică, și mârțoaga lui Prâslea. De unde dreacu’ jărăgai d’ăla bun p’acolo?
Și ne băgam prin toate bălăriile alea uscate, mediteraneene, care mai de care mai agățătoare, mai lipicioasă, mai pișcătoare, cu scaieți, ciulini, ghimpi sau spini. Cactușii p’acolo… cât corcodușii, de nu se vedea cal cu călăreț, uăi.

Ăsta micu’, ca orice țânc, avea nește checstii ale lui, zona lui de confort, gen mileul, carpeta sau peștele de sticlă: un muțunache negru de pluș, eu îi ziceam maimuțoi, și un ciocan. De plastic.
- Ciotánu’!
Când plecam amândoi la plimbare, trebuia să le pun în traistă.
Neeene, și mai avea o marotă:
- Stivuitoarele!
Macarale, vole, moto și electro-stivuitoare, mari sau mici, cu roți sau pe șenile, tot ce avea cupă sau brațe d’alea de fier și ridica greutăți, era feblețea lui. Bre, puteam să stăm cu orele când dădeam de câte un agregat d’ăsta.
- Macadáua!
I se lumina fețișoara când le vedea, le dădea târcoale, le pipăia, le mângâia, să le pupe, nu alta, îl mai cățăram pe câte una, trăgea de manete, apăsa pe butoane, efectiv îi curgeau balele de plăcere.
- Macadauaaa...

Mie îmi zicea… Yoyó!
Cum lu’ mă-sa mare îi zicea “yayá”, adică bunica pre limba cu măsline, masculinul ăsta vocativizat a picat la fix.
Nu mai zic că, la un moment dat, a băgat un “kánu” la sfârșitul formulelor de adresare: “babá”, tata, ajunsese babakanu, mă-sa, mamikanu, mándea, moa, Yoyokanu. Și azi mai le zicem mamelor din neam, toate din zodia hienei de carne, mamikane.
Gazdele mele se mai încontrau, se mai alintau cu un mizericordios “gamóto”, un tandru “maláka”, un gingaș “malakisméno”. Pe românește, astea ar veni… dar mai bine nu.
Bre, și nu zici că începe și mocofanu’ ăla mic să deie cu gamoto în populație… Hai, că acasă la ei nu mă băgam, copilul lor, facă ce vor, dar pe stradă… se uita lumea ca la urs când vedea un ghindoc blond înjurând vârtos.
- Mă, pămpălăule, dacă mai zici așa ceva când ești cu mine, te sparg! Te aia, te aialaltă, te trag de ciuf, dau șuturi în cur, alea alea, delicatesuri.
- Nu mai zic, Yoyo, da’ acasă zic!

- Și ce e, bre, cu “fengári” ăla de ziseși la început?
- Na, că uitai de unde am plecat pe tărâmul Afroditii.
Într-o seară, pe malul apii, Mediterana pre numele ei, zic:
- Hai să ne pișăm pe marea lor, Filipake!
- Hai, Yoyó, să ne pișăm pe marea lor!
Mno, zis și făcut. Tragem caii de dârlogi…
- Ghii, Batore…
- Ptrrru, Sfârfâlică…
Frumos, răcorică, bezna… beznoasă, luna clipocea pe apă, eu mă chinuiam cu berea, el cu sucu’. Și, ce-mi vine mie…
- Mă, tăntălică, tu ai văzut că mă-ta îi zice la lună, lună, iar tac-to îi zice fengári?
Stă el, ce stă și dă cu tiribomba:

- Și eu, pe limba mea, cum să-i zic? 

Comments

Popular posts from this blog

ADEVĂRUL DESPRE PUNCTUL C. 2, kettő, two

Adevărul despre punctul D. 1, egy, one

U, Ú, Ü, Ű