GAUDEAMUS. 1. Intermezo cu pitici

DE LA PA’Ș’OPT

Mergeam spre Gaudeamus sâmbătă, pe 25 noiembrie, a.D. 2017.

Elegant și dichisit, nu cu geaca albastră de tractorist Fubu, de miting. Cam dârdâiam în sinea mea, dar arta cere sacrificii, bre!

Și, cum ședeam în stație la ‘41, în Ghencea, apare o coloană cu mașinării militare: camioane cu rachete, TAB-uri, tancuri, poliția militară, d’alea cu potolul, de manutanță, tot tacâmul.

Încep să număr: 1, 2, 3…, 10…, 20…, 30…, 45, 46… renunț. Nu se mai terminau.

Să vezi că nu mai pleacă tramvaiul și ratez autograful.

A plecat, madă facă de troleibuz pe șine. Shiiit...
M-arunc într-un taxi…

- Ptrrru, Batore !

‘ți-ai dreacu cu taxiurile voaste! Pe caiet nu ați merge… Nici la cărți, bre?

Aștept următorul tramvai și mă sui; era tărăboanță d’aia cu semi-etaj, cu perechi de 2 scaune față-n față. Când mă tolăneam mai bine, ca boierul, în jilț, aud o voce subțirică:

- 24 și cu 24 fac 48.

Și cu… Bre, care mai numeri la tancurile și camioanele alea...

Lângă noi, pluralul majestății sale jumate teleormănească, un tătic tânăr și slăbuț, cu un pitic frumușel foc, da’ cam somalez la trup, la fo 4-5 ani.

Ce i-o fi socotit ta-so, mă gândesc eu. Când, ce să vezi… ăla micu’ glăsuie ceva.

Pfuai… aceeași voce! El adunase!

Bre, mă leși…

Îl suie ta-su pe scaun, lângă mine.

- Coane, zic, vrei să stai cu el?

Și dau, că sâmbăta sunt darnic, să mă ridic.

- Măria Ta!

Așa, copii! Show me the money! asta… respect.

- Bre, Excelență…

Zi că zici bine.

- ... nu, răspunde dumnealui.

- Bogdaproste, răspund rapid.

Să nu se răzgândească, naibii!

- În picioare vrum să șezum.

OK, fii vertical, se gândește Excelența Sa că și așa nu părea hotărât dacă să dea și el ceva pentru fapta mea, demnă de considerație și de a fi trecută în letopiseț.

Și, cum aveam niște bomboane în geanta diplomat, în straiță îl întreb pe stăpânul piticului atomic:

- Basculează?

Ce credeți că mi-a zis tatăl acelui copil? Ă?

- Biscuim, Măria Ta!

Nooo… De unde biscuiți?

Cât tupeu pe unii… m-a făcut să-i dau una…

A zis, nici mai mult, nici mai puțin:

- Da.

Ofensat la culme de asemenea impertinență…

- Bre, așteaptă și a 2-a ofertă!

… încep să cotrobăi prin poșetă, prin desagă, na, și scoț o bomboană: d’aia de pom de iarnă, cu staniol, de săraci.

Piticul face o reverență dârză, dar demnă, o ia și mormăie ceva, cu ochii în staniol.

- Zi mai tare! zice ta-su.

Chiar, mă gândeam… ce-o fi zis?

- Thank you very much, Your Highness!

Ceva de genul ăsta.

Și începe să desfacă la staniol. Și desface, și desface… După vreo 2 stații, pe la pasajul Lujerului, i-o pasează scurt tutorelui legal.

- Nu pot.

Passons.

O bagă-n gură și începe să ronțăie și molfăie la bomboana regală.

Iote-te că-i place, mă gândesc. Sper să nu mai ceară…

- E bomboana pe care am mâncat-o cel mai greu vreodată!

Îu…

- Păi, zice tăticul vertical…

Păi, nepăi…

- ... lucrurile mai mari trebuie să le împarți în două.

Așa, așa: să mai și împărțim, nu doar să adunăm.
Moka, de la alții…

Ceasul era cam 4 și un pic, că limba mare precis era la 4.

Tramvaiul se hâțâna cătinel și ne legăna a somn de frumusețe.

Atomicul începe să dea semne că ar moțăi.

- Zbang !

Și îi cade capul… pe mine! Gizăs!

Elegant, grațios și discret îndepărtez câteva scame imaginare de pe mantie.

- N-a dormit, aud, venind de sus, vocea lu’ alde tati.

Nu dormise de prânz, cică.

Moțăia, moțăia… Da’ pe mine, mămucă!

- Haidi, bre, stai colea, insist eu imperial, hotărât să fac fapte bune.

Era și sfânta sâmbătă, precis era rost de adunat ceva puncte pentru mai târziu. Acel mai târziu.

- Stați acolo, Monseniore!

Io, și recunosc asta cu modestie, mă topesc după oamenii politicoși și care vorbesc exact cum trebuie cu personalitățile.

Și stătum, eu pe tron, propietarul în picioare.

Piticul moțăim un pic și adormim, torcând ușurel ca un pisoiaș, pe hlamidă.

Ar fi culmea să și sforăie, mă gândeam ușor îngrijorat. Ce ar zice oare oamenii despre domnia mea?

Mno, hai să socializăm cu supușii, zic.

- Nom, prénom, profession.

- Mark, 4 ani și 2 luni.

Filipake, Mark, Luca… încep să cunosc numa’ pitici atomici cu nume de sfinți.

- Da' de unde știe cu 24+24?

- Îi plac numerele…

Numerele? Păi făcu ditamai adunarea de clasa a 4-a.

- ... și cuvintele!

N-am mai intrat în amănunte. Cine știe ce cuânt aiurea, gen hermeneutică sau prolegomene mi-o zice de să-mi cază diadema în tramvai... 

Și, cum tot socializam noi pe surdo - mutește, cu piticul lipit de mâna mea stângă, în dreapta având sceptrul, ce credeți că s-a întâmplat?

Ă? Ăla eu, ăla eu…

- Controlu’, bosomeg!

În sfânta zi de sâmbăta!? La 4, vere!?

Uo, mă!

Fuck! În loc de carte, o să iau autograf pe amendă!
Deja lăcrămam la gândul că ratez ediția princeps de pâine cu untură și ceapă roșie. Ce să vezi... Minune de sfânta sâmbătă!
Scap.

Noroc cu piticu’ tolănit pe mine.

- Tataie, zice organul reatebist...

Îu...

Ei… n-a zis așa, am glumit.

- Alteță...
M-a recunoscut, ofcors. Unu e vodă... 
- Ce vreai, uăi?
- ... iar mergeți la Gaudeamus?

- Îhî.

- Salutări fanilor noștri!

Mno, așé…

- Noi dăm zilnic autografe!

Am nădușit oleacă. 
Ajungem la cap de linie, ne aranjăm, sculăm piticul.

Nu se mai dădea dus de pe jeț, bre! Mersi… cui nu-i place? Ă?

Ne despărțim și ei pleacă, după plecăciunile de rigoare, conform protocolului, la treaba lor.

- Sternocleistomastoidian poa’ să zică? arunc eu din poignée.

- Zice și Hódmezővásárhely!