BARIERA VERGULUI

PIAȚA MUNCII, BRE?


Așa se numea, pe vremuri, o intersecție, o piață din București, Vergului.
Un verg, vere? 

Să contextualizăm, zic: cine, ce, când, cum.
Angajam.
Prin ‘90 și un pic.
Lucram pe o stradă unde mai erau vreo 7-8 intreprinderi; firme, na.
Era de lucru pentru clasa muncitoare… en gros, Măria Ta!
- Las-o-n pace, bre, dacă e a mea!
Nici nu mai era nevoie de dat anunț la ziar. Circula informația… vâj-vâj, nino-nino, din om în om, bouche à bouche, ceeeva de speriat.
Adoptaserăm, ne luaserăm, ne inspiraserăm ca principiu după Kamasutra, “poziția 259” a vecinului, 312 amantul, 78 soacra, 22 copilul etc. Mergeam pe recomandări: neamuri, cunoștințe, care venea primul. Era super mișto de simplu.
Venea omu’, vreun coleg de serviciu, să prezinte marfa, ajuta fotomodelul să suie pe podium:
- Șefu, e băiat bun, e văr-miu.
- Zău, bre?
Ne uitam oleacă în istoric, prin cartea de muncă, mai mult de formă, ca să se relaxeze omul un  pic, îl mai chestionam nițel: ce a mai lucrat, dacă a citit Zdreanță sau Ulysses, care-i moneda în Botswana, alea alea.
- CV?
- Ci vit/ aici trăiește?
De unde mă-sa mare “si víu” pe atunci…. mai mult mort…
- Skills?
- C kills!
- ‘ai?
- Corupția ucide!
Îu…

Și cum ziceam…
- Da, este OK creștinu’.
Fețele oamenilor se luminau.
- V-am zis dară!
Da, da, tu ziseși, eu auzii.
P’ormă, îl trimiteam pe cetățean să meargă pentru discuție și/ sau probă de lucru și p’ormă reveneau. Și noi glăsuiam cam așa:
- Uite, trecem acilea, pe cererea de angajare, “adus de X”.
Și, pac! puneam bifa pe docoment.
Fețele oamenilor se luminau iar. A ploaie.
- Păi di șe, uăi?
- Atenșăn ol personel!
- Îu! tresăreau cei doi.
- Dacă face ceva, e bețiv sau hoț…
- Nu e, șefu’, îl cunosc.
- Parole d’honneur?
- Pa!
- Vă dăm afară pe amândoi!
Ups a daisy…

- Primul zboară ăla cu recomandarea!
He, he, he, atunci să fi văzut lumină…
Mai ales că, și lumea știa asta, biiatu’, vărsător mocofan, nu lua șpagă, bre.
A, fun pachet de țigări, vreun jaf de coneac Napolean falsificat…
De câte ori n-am dezinfectat budele de pe etaj cu otrăvurile alea…
- Iar faceți, vere, angajări? ne întrebau colegii, amușind mirosul de trăscău de învăluia ambientul.
Da’ bani!? Never, jamais!
Tefu tâmpit.

Back to.
Și, nu zici, nene, că ne trezeam, de multe ori, a doua zi cu “pila”? Cu ăla cu recomandarea.
- Șefu’...
- What?
- Ăla de venii io ieri cu el la matale…
- Așa...
- Nu e chiar așa...
- Păi de ce l-ai mai adus, vere?
- Nu mai scăpam de gura nevestii.
Sau a soacrei, amantei, sau chiar,mai știi? a vreunei vecine.
- Și eu ce să fac, neică!?
- Dacă face cumva ceva, să nu dați vina pe mine!
He, he, he… i-auzi brâu!
Bre, adică ți-am adus o panaramă, spală-te pe cap cu ea. Miersî di așie șampuon, uăi!
Am constatat, very interesting, că ăia mai hoțomani, mai jmekeri aveau fler, bre! Făceau recomandări mai bune decât ăia corecții, culmea! și aduceau d’ăia serioși.

Mno, și într-o zi d’asta cu coadă la ușă…
- Connecting people?
- Socializare ante portas.
… ne pomenim cu unu, un necunoscut cam… ciudat: în halat, murdar, de parcă ar fi venit de la Tekirghiol sau de la vreo ședință de pupat un motor mânjit.
- Ce doriți? întreb eu, abținându-mă cu greu să nu-i zic cu ‘tuzgura…
- Am auzit că faceți angajări.
Hm… aude… nici peltic nu e… promițător!
- Așea, și?
- Eu sunt mecanic și lucrez colea, la Pâlâmî S.A.
Iote-te, frate: cu â din a în interiorul cuvântului!
- Aha, înțeleg.
- Vedeți!?
Nu bătea vreun apropo la bicicleta mea, nu?
- Dar nu se vine așa la angajare.
- ...
- Că face impresie proastă.
Ați remarcat formularea impersonală, da? Nu se vine, că face…
- Da, zice, cam așa e.
- Păi vedeți!? continui eu, tot mai amuzat în sinea-mi.
- Am înțeles.
- E ca și cum te-ai duce la cineva acasă murdar sau beat.
- Clar, scuzați-mă.
Și pleacă.

Cioc-cioc-cioc.
“Cine bate searaaa,
La fereastra mea…”
Era zi și bătea la ușă.
Cin’ să fie, cin’ să fie… Ăla de ieri, la țoale civile, spălat, călcat, frezat.
Îu…
- Ptiu, ptiu, ptiu, zic eu și dau să scuip discret în sân.
- Lăsați…
- As you wish, zic. Poftiți!
- Se poa’ pentru a vă inoportuna și a accede?
- Achiesez la această aserțiune.
- Dară, să intru.
- Oui, entrez-y!
- Bonjour!
- Bonjour!
Bine că n-a adăugat-o p’aia cu “notre poule dans votre cour/ puiul nostru în curtea voastră”.
- Eu sunt cel de ieri.
Où sont les jours d’antan/ unde-s zilele de al’dată, taică…
- Da, da, luați loc.
- Merci beaucoup.
Să mai traduc?
Mic surâs relaxat dinspre vizavi.
- Mai să nu vă recunosc, zic eu galanton.
Surâs larg.
- V-am ascultat, zice.
Am mai zis-o p’asta că omu’ auzea și că nu e peltic, n'est-ce pas?
- Ba spa!
Oui, oui, j'avais déjà dis ça.
- Zi, bre, odată cu nepelticu’ ăla!
Adicătelea, acuma venise ca oamenii, mămucă.
Zâmbesc și eu.
- Ce doriți?
- Păi…
- De ce ați venit?
Surâs mititel.
- Păi…
- Păi, nepăi…
- Să mă angajez, uăi!
- Aici!?
Ciuciu surâs.
- Nu mai angajați mecanici?
- Ba da.
- Am venit cum ați spus.
- V-am spus cum se vine, așa…
Iar impersonal, da? cum se vine.
- Așa…
- Ca sfat adică, dar…
- Dar?
- Înainte să intrați ieri…
- Da…
- Ați mai stat vreo juma’ de oră afară pe hol?
- Da.
- Păi…
- Păi?
- Adică ai chiulit de dincolo, maestre.
Ups, another daisy…

Next…

Comments

Popular posts from this blog

TABÚ

ADEVĂRUL DESPRE PUNCTUL C. 2, kettő, two

GÂJGANIA