ASDF JKLș
Aşa era tastatura la maşinile de scris, alea clasice, pentru săraci, cu coli de indigo între cele albe, E-ul se bate cu mijociul de la mâna stângă, Șî-ul mic se bătea cu degetul ăla micu' de la dreapta.
Asdf, jklş. Asde, aş de... Aş! Deschide de poţi. Ca Mihaela Mihai, odinioară:
- Deschideţi poarta soarelui…
Să intru sau nu? Lăsaţi lumina poveştilor.
- Hai, spune-ne o poveste.
Ştiam faza cu “spune-ne” de la alţii. Jar mâncai dacă le citeai seara la culcare! Mai picoteai, îţi mai pica cartea din mână…
- Şi, şi!? Mami, dormi?
Să le spui ca la examen, la oral? Văleu…
- Păi ai sărit când fata împăratului…
Bre, le ştiu ăştia micii pe dinafară! (Ups! Legat au ba dinafarăle ăsta? Na că nemerii, legat. DEX-ul ajută.) Ştiu tot, bre, copchiii ăştia! Cuvânt cu cuvânt, cu virguli şi crătimi.
Zic: ia să încercăm noi ceva nou, o variantă participativă, un brainstorming moţăit. Porneşti de undeva şi speri, în sinea ta, să adoarmă, na…, ă..., cumva, mai repede. Că mai mersese şi cu tura de nepoţi de dinaintea lor. La ăialalţii fusese ceva cu un moş şi cu o comoară pitită într-un butoi. Butoi cu varză. Murată, cred, nu mai ţiu bine minte. Deci…
Ideea e că, dacă le pui o întrebare, te scoţi: ori sforăi până îţi răspund, ori te trezeşti subit de la năzdrăvănia de răspuns, şi chicoteşti... de bat vecinii în ţeavă. Nu, nu sunt vecinii. E bunica lor, mamucă-ta.
- Da’ ce-aveţi, maică, de râdeţi atâta? N-aveţi somn?
La interactivă, la astea inventate, când nu adorm ghindocii sau se mai termină ideile, când ajungi la răscrucea înfundată, e simplu, nene! Bagi interogativa nocturnă de avarie:
- Şi? Ce credeţi că s-a întâmplat mai departe? Ă?
Pfuai… au o imaginaţie copiii! Păi a făcut, a dres, s-a dus, s-a întors... Găseşti imediat o continuare.
Deeeci. Să recapitulăm: cu ‘Moţoflex şi Coţoflendera’ le-am zis-o, pe aia cu… da, mai erau vreo două-trei, da’ le-a uitat fata.
No, hai să pornim cumva şi om vedea noi unde s-o găta.
- Stimaţi concetăţeni, de râs sau de speriat?
- Ă… cu fantome, alea-alea…
Un şuierat uşor, discret, străbate prin beznă.
- Úci, Nole, dormi?
Qui, moi?...
- De zi sau de pă-ntunerec?
- Neagră, cu vampiru' care...
- Bre, staţi să contextualizăm. Vară sau iarnă?
- Ăăă… Da.
OK, iarnă să fie.
Uliţă, iarnă, noapte, zăpada…
- Scââârţ-scââârţ…
Eroul nostru mergea pe drum. Şi zăpada scââârţ-scââârţ. Vocea gravă, cavernoasă ajută la fix.
- Da’ cine e ăla?
- Cum credeţi că-l chema?
- Gigel, Septimiu, Ricardo, Francesco... Merge orice.
Şi cum mergea el noaptea prin zăpada aia care scârţâia, aude nişte paşi în spatele lui.
- Pâââş-pâââş…
Se-ntoarce… Nu se vedea nimic!
Iar merge, iar aude:
- Pâââş-pâââş, pâââş-pâââş.
Se uită mai bine şi vede… şi vede…
- O?
Niste coate uşoare spre auditoriu produc frisoanele potrivite.
…
- Un?
...
- Şi atunci… cine credeţi că era!?
- Un balaur! Un zmeu!
- Un strigoi! Nu, o vrăjitoare!
Perciptoru’ nu vreţi să fie?
Cin’ să fie, mă strofoc eu, înghiontit din două părţi de vajnicii ascultători. Un ceva, o ceva care să sune a monstruleţ…
Bre, stai aşa…
- Izoprenul! Cel mai polimerizat stereospecific din galaxie & judeţ.
Bine, asta nu le-am mai zis-o.
- Izo ce ?
- Monstrul zăpezii! Buhuhu…
Eroul mostru lungeşte pasul. Izoprenul, după el. Ăsta, speriat, o ia la fugă. Izoprenul după el.
Ajunge la o vâlcea şi…
- Şi?
- Şi?
- Şi?
Şi-şi dă drumu' la vale. Din spate, de sus, se aude o voce:
- Ce faci, nene? Te dai cu bobu’?
- Aş! De schi, de patine, nu m-am atins niciodată.
…
- Úci, dormi?
- Surdule! Mă, n-auzi!?
- A adormit.
Text apărut în revista CronicaVeche, anul VII, numărul 4 (75), aprilie 2017
Comments
Post a Comment