JĂRMANIA, MÂNCA-Ț’AȘ! 1, ein, egy.
Da, stimați telespectatori, ne aflăm prin primăvara lui ‘99, după mineriada enșpe, cu Stoeneștii, cu Cozia, ja-le, jale, anii ăia!
Mai zic și de războiul din Iugoslavia și de dreptul de survol pentru avioanele NATO?
Mizerabilii ani ‘90, cu nesfârșita tranziție, cu Jelibonu, cu trăiștile de rafie, cu țoalele alea negre, maro și bleumarin, de mers după mort, cu treijdă mii dă lei pentru 1 dolar etâcî™.
Prind, rătăcit pe frumoasele plaiuri bihorene, o delegație la Frankfurt, la un târg de textile, alături de o colegă și bună companioană de drăcii, din Moldavia vecină și prietenă, de peste Milcov. Pe bază de invitație de la o firmă… elvețiană! Ceva cu niscai fonduri de încurajare și sprijinire a bolovanilor din Est. La care firmă lucra, ofcors, o româncă.
Da’ trebuia trecut prin calvarul vizei Schengen, plvS. De un’ s-o luăm!?
- Hai la Timișoara că e mai aproape!
Consulat nemțesc, Banatu’, fruncea…
Vasăzică, dăm un telefon la consulat și vorbim cu un cetățean, Herr Siegfried, pe românește.
- Vă trebuie 1, 2, 3 & x, y, z.
Adică tot feluri de hârtii și acte, copii și originale, legalizate, parafate, apostilate, plm, numai poza din copilărie cu curu’ gol nu a zis. Sau de actul cu locul de veci.
Pentru siguranța distracției am sunat amândoi, separat, să n-avem surprize cu actele. Confruntăm listele de hârțoage necesare, erau la fel.
Buuun. Aleargă după acte, ne ducem în fruncea fruncii, stai la coadă, ajungem cu chiu cu vai la un geamlâc, ca la șaormărie că era într-o curte, cu nervii întinși la maxim…
- Vă mai trebuie nu’ș ce plm, zice Herr Hans.
- Băi, idiotule, ‘tuțiguramătii…
În gând, ofcors, am zis cu TGM că eram concentrat cum să-l trag afară pe geamul ghișeului și să-l strâng oleacă de beregată…
- Bre, nea Kaissen, cu tine am vorbit la telefon!
- N-aveți aia (un fleac de hârtie), nu luăm dosarul!
Adică, ciuciu viză!
Da, bre, că trebuia dosar. Tip mapă, parcă, nu cu șină, ca la săraci.
Cu cine dreacu’ să te cerți!? Că ăștia erau/ sunt setați ca roboții de la telefoane:
- Apelul dvs este foarte important pentru noi. Hold the line!
Hold pe mă-ta!
Am plecat un pachet de nervi de acolo. Ideea e că jigodiile alea de la ambasadele și consulatele străine lucrau cu șpagă grupa mare! Altfel cum mama dreacu’ să-ți explici că era deja plin Vestul de ai noștri amatori de drumeții cu medalia de bronz la gât!?
Și, taman bine, pe drum înapoi spre Oradea, ne sună românca noastră elvețiancă, Frau Martina Hinggis:
- Gata? Ați rezolvat?
- Am rezolvatără ein Kur!
- Cum așa? zice Frau Wilhelm Tell.
Îi povestim tărășenia, asta, să-i dea Dumnezeu sănătate, se înfurie mai ceva ca noi.
- Las’că sun eu acolo, zice Frau Roger Federer.
Bre, atunci ne-am prins de fază: ea avea job de la servici să ne ducă în Vest iar jigodiile de la viză să nu.
Revine cu un telefon, facem recapitulare la acte:
- Certificat de naștere…
- Avem.
- Adeverință de aia, de aialaltă…
Ja, ja, yes, igen, oui, wir haben.
…
- Poză 4/5cm.
Ă? Padon? Micsoda? ‘ai?
- Fotografii, uăi, zice creștina, Frau Geneva Zürich.
Wtf…
Jigodia de Fritz de la consulat nu ne zisese nimic despre poze, nici la telefon, nici acolo, face to face.
- Mâine la 9 dimineața să fiți la consulat. Vă așteaptă Herr Günther.
Caută fotograf seara, era deja 8 și juma’, prin Oradea… că a treia zi urma să o tăiem spre Jărmania.
Am găsit pân’ la urmă, ne-a dat și viza.
Back to action.
Cu chiuituri și văietături, cu chiu & vai adică, ajungem pe frumoasele meleaguri nemțești, în buricul capitalismului german, la Frankfurt. Cu avionul,
Am fi pupat pământul sfânt der, die, das Vaterland da’...
- Cum plm să pupi pista!?
Sau gresia din aeroport? Chit că era dată cu mopu’…
Să lămurim un pic cu partea financiară. Pe vremea aia era cu mărci, nu cu euro, cam juma de dolar una.
La noi un pachet de țigări era cam o marcă.
Buun. Și ajung boierii cu trăiștile de rafie în aeroport.
- Hai să bem o cafia pe mândrul pământ nemțesc.
Și bem. Și plătim. Decât fo 11 mărci ne-a costat. Să ne pice fața, nu alta. Bănișorii noștri, diurna noastră dragă…
Va urma.
Va urma.
Comments
Post a Comment