POLSKY BILETY

WARSZAWA, VARȘOVIA 1986

- Haidi, bre, în oraș!
Tăcere aprobatoare. Suntem în excursie cu un grup de răzeși și plăieși din orășelele și satele din Harghita.
- Gyere, ghére/ haide!
Ăla eu, ăla eu… Nici o gheară pe sus.
- Surzilor! Șüket!
E adevărat că d’abia ajunsesem acolo, în orașul ăla mai mare ca Gheorghieni, și că era vreo 7 seara.
- Singuri? Fără ghid?
- Ce-are?
Mamaie, drághe, nici un haiduc secui nu s-a încumetat. Și plecarăm doar 3 curajoși valahi. Dârji, bre, dați dreacu’ dă dăștepți! Întrebăm noi ce și cum și luăm un autobuz spre centru. Ofcors, luăm și bilete că nu poți să te faci de râs printre străini. A se reține cinstea agatârșă, getă, dacă și cu Parcă.
Bre, să vezi drăcie… Era trecută pe tăblița aia ora când trece mașina prin stație! Aha, ne lămurim noi și, când coborâm undeva în centru, notăm ultima oră de întoarcere, 22.55 parcă. Și începem să ne învârtim p’acolo, prin Varșovia, căscând ochii în stânga și-n dreapta, mergând într-un fel de careu, să nu ne rătăcim: înainte, stânga, iar stânga și încă stânga, înapoi de unde plecasem. Ferindu-ne, ofcors, de parcela pe care dăduserăm cu mopu'. 

Bref, ce s-o dăm atâta de uluci… ratăm ultimul autobuz! L-am văzut plecând duios din stație.
- Mai tre’ să vină vreo unu!
Ciuciu!
- S-o retrage vreunu!
Nexam! Pfuai… iată-ne copiii străzii, orfani la 11 noaptea în Varșovia… Hai per pedes că, așa, în mare, spre norocul nostru, drumul era drept. Drept, drept, dar lung, vreo 6-7 km. Și tâgâdâm, tâgâdâm, mergem și mergem și intrăm în vorbă cu un drumeț băștinaș, un polák lejer abțiguit, conform datinii. Cred că el cu noi, probabil curios să afle ce mă-sa mare de limbă bolborosim noi.
- Mieji, vrej, bej, gâjâie urmașul leșilor pe limba lor de joagăr.
- Jujeu, jgheab, tejghea, răspundem noi.
Cumva, cumva, ne-am înțeles. Deși poloneza e o limbă imposibilă iar polonezii nu prea le au (nu le aveau?) cu limbile străine.

- Brrrrum, vrrrum! zice ăla.
- Brum, vrum? întrebăm noi ca uteciștii, plu.
Adică ne duce el. OK, e bine și moka cu mașina. Și hai întâi la el acasă. Stătea la bloc, taman pe strada aia pe care mergeam ca huhurezii. Urcăm și… ce să vezi? Avea 2 televizoare color! Do-uă! Bre, la noi stăteai 5-10 ani pe lista de așteptare, ca la rabla de Dacie. Mai vorbim noi câte ceva…
- Dârji, breji, treji, a zis el cu zece degete leșești.
- Jder, viezure, bragă, am completat noi cu 30 românești.
… drojdim ceva, ofcors și ne duce. Ca să zic așa, ne-a cam tremurat pipota că șoferul era cam mangă.

GDANSK

Să trecem la faptele de vitejie principale care s-au petrecut pe malul Balticii. Iar ajungem seară, iar îndemn la plimbare:
- Tuláj / tulai! Come on!
Ăla eu, ăla eu… Nimeni! Ieșim la drumul mare tot cei 3 (cari) mușcă tari, da’ cu tramvaiul de data asta.
Dăm să luăm bilet… taraba, chioșcul închis!
- Ce facem?
Facem consiliu de urgență în 3:
- Hai să ne riscăm!
Dacă e închis la bilete… nu e nici control; logic, nu? Booon. Mergem vreo 2 stații și, total ilogic și nedrept, cine vine?

Șleahta de controlori! Pfuaaai…
- Șerj, mieji, mezi, extremi și perși, zic ăia.
- Închis za bilety!
- Davai bilety, ăia.
- Closed, fermé. Achtung, e pericoloso sporgersi!
Cu cine să te înțelegi, pan Manolski!? Ne-au dus la cap de linie și… nici una, nici doo, nici 79… cheamă poliția! Miliția, na, că erau prostovani și fuduli ca ai noștri.
- Treașcătă, pleașcătă, boscorodesc ei pe limba lor.
- Mătreață șleampătă, răspundem noi în canon pe 3 voci.

- Pasport!
De unde, vere? Nici nu știam cum arată un pașaport. Merseserăm ca-n UE…
- Étă bolintinu.
- Mujdei, jder, grajd, mai zic ei.
E de bine, ne încurajăm noi din ochi.
- Деньги, dénghi!
Ups! Bani! Amendă, vere! Nu chiar “denghi” că asta e pe rusește, da’ era ca în bancul cu Ion și Maria:
- Mărie, să vii deseară la fântână că vreau să te fur…
- Bine, Ioane, am înțeles aluzia.
Au zis și ceva cifre, suma de plată. Dreacu’ a-nțeles? În afară de ieden, dva, tri, cetîre, 1, 2, 3, 4 și… tîșonț! 1000, nu reținusem nimic despre numere pe limba aia imposibilă.
Și, tavarișci milițiany scriu pe o foaie how-much-ul: venea cam 200 de lei! Bre, ești nebun!? Noi schimbaserăm oficial vreo 300.
Nu ne-am înțeles cu ei așa că…

Ne bagă în mașina de miliție! După grilaj, ca în filmele americane! Păcat că nu ne-au făcut poze și nu ne-au pus și cătușe, am fi avut ce povesti nepoților. Și ne duc ca pe bagabonți la caminul studențesc unde eram cazați. Vine și șeful nostru de grup, un Jánoș de prin Odorhei, vine ghidul nostru care știa engleză cam cât învățasem eu ungurește, da’ era un blond frumușel și zâmbea candid, vine și șefu’ de cămin și începe discuția:
- Bejdu, vejdu, mejdu, bilety, zic milițienii arătând spre trio Do Re Mi. Aici ne-am prins: era vorba de noi și faptele noastre de vitejie. Ăștia, milițienii, chitiți să ne dea amendă. Când au explicat ghizii că ăia erau cam toți banii noștri, bre… au făcut caraliii un gest a lehamite:
- Ah… Rumînski…

A doua seară plecăm iar. Iar închis la bilete! F#tu-i cu zloții lor!
- Mă, n-om avea iar ghinion?
Eu și gura mea de cobe. Nici nu mergem bine o stație și… cine se urcă?

Hai c-am glumit. Să vezi, drăcie, ce am descoperit a doua zi, cumpărând bilete de la chioșc:
Erau exact aceleași bilete ca la Varșovia! Erau bilete unice! Același model de bilet, același preț, unic, la tramvai și autobuz, în toate orașele.

Bien sûr que mai aveam bilete de la Varșovia că doar excursia se termina acolo. Da’ tata mare se gândise la așa năzdrăvănie, cu bilet unic?

Comments

Popular posts from this blog

ÁPOSZTOLORUM

ȚÍKLA

GAUDEAMUS. 2. Intermezzo cu bască