CAPACU' MIC

PromitemLaMocofani SRL, în cadrul fastuoasei epopei "Asta le pune capac la toate", prezintă o dramatizare de mare respiratie.

Spectaculoasa acțiune ce urmează e de prin '95-’96. Apăruseră de vreun an, doi capacele colorate la bere și sucuri, cu tot felul de desene, sigle, o mică clătire a ochiului miop obișnuit cu vechile și ternele “modele”.
Nepotu’, piticul atomic de atunci, actualmente mai mare c-un cap ca Excelența-Ne, făcea colecție.
- Bre, le știa pe toate!
Azuga, Rio, Tuborg, Coca Cola, Motorola nu, Cappy, Fuego, ă… nici ăsta nu, Schweppes, Ciuc, erau ba normale, ba “light”, cu zahăr, fără, Mirinda, Zup, Fanta, Heineken...
- Haine, Ken? cum ar zice blonda Barbie.
... Rahova, 3 Stejari, Bragadiru, Cornetu… o nebunie, ce mai.
Îi mai aduceam și dubluri, na…
- D’ăsta am!
Dacă vedea vreo reclamă, umbrelă, steag sau acoperiș de cârciumă cu semnul respectiv, imediat îl auzeai:
- Asta e Tuborg!
Dădusem și eu în mania asta, ajunsesem să mătur trotuarele cu privirea după căpăcele, de parcă aș fi amușinat suta de €uroi.

Domne, și apare pe piață…Pepsi Max! o porcărie leșinată cu zaharină, o adevărată "Qué viva la muerte de la pasión!", și vuiau televizoarele de reclame la licoare.
- Adu-mi și mie un căpăcel de Pepsi Max, îl aud.
De unde o fi învățat de pronumele de întărire, habar n-am.
- Bine, bine, zic, o să-ți aduc.
Seara următoare, ajung acasă:
- Mi-ai adus?
Ups… Fuck !
- Ă… păi să vezi că… l-am aburit eu cumva, doar sunt dibaci.
- Dii, Batore, ghii…

Pauză. Colecția era de câteva sute bune de tinichele, o traistă mare, grea, vere, plină ochi de fierătaniile cu pricina pe care le tot sorta și aranja în tot felul, cred că-și făcea și povești cu ele. Problema e că umpluse tot holul cu dânsele și când călcai pe un capac d’ăla… Ce era la gura mea…
- Turme întregi de bosomegi năvăleau!
Azi, așa, mâine la fel…
“Cine-a pus capacu-n drum,
Ăla n-a fost om nebun… “
... da’ nici zdravăn.
Intrai în casă și…
- Au, au, aoaleo talpa mea!
Talpa țării era în pericol, vreau să zic.
- ‘tuzgura…
Nu am zis așa că poate citește și Alteța Sa de Muessah textul ăsta.

- Tre’ să iau măsuri, zic.
Și am trasat rapid granițele că aveam pe juma’ de hol mochetă.
- Jumătatea asta mică și frumoasă e a ta, asta mare și urătă e a noastră.
- Ă… Îhî.
- Dacă mai văd vreun capac pe parceaua noastră, ți le arunc pe toate la gunoi!
- Îu, achiesează el.
Ordine și disciplină princiară, ce plm…
După amiaza, pe la 5-6 când trebuia să viu eu, o apela pe mă-sa marea, pe Alteța Sa Patroana:
- Aoleo, repede să strângem căpăcelele că vine Alteța Sa Úci și mi le aruncă la gunoi!
Zic și eu acuma, deh…
- Cum dreacu să-i zici lu’ unchi-tu, și neam de prinți… Ú-ci!?

Back to the story.
Seara următoare:
- Mi-ai adus căpăcelu’ cu Supramax articulații?
‘zgâții mă-tii de Pepsi Max cu cin’ te-a inventat! mormăi eu.
- Ce faci? Mormăi!? zice el.
Passons.
Mă fac că cat prin buzunare…
- Am uitat punga cu capace în tramvai!
S-a uitat lung, cam neîncrezător. Era și gogonată rău.
Bref, m-a ținut tot așa, în tensiune, vreo săptămână. Mi-am făcut un X pe dești, pe urmă un Y, un Z, un XXL, ba chiar X și Zero, nimic. În altă zi am legat o ață roșie tot pe deget, doar - doar nu oi uita, apoi galbenă, am încercat și cu tricolor. Tot adăugând fire colorate, ajunsesem la curcubeu, plm.
- Ptiu, ptiu, ptiu !
Bine, dreacu, că nu era cu rogvaivice p’atunci.
- De unde, frate… Îmi aduceam aminte ori pe drum spre casă, ori când deschideam poarta de la palatul regal.
- Iar ai uitat…
Gizăs, copiii ăștia… Ți se rupe inima și când e vorba de un fleac…
Bre, și mă pune Nespălatu’ să fac ce nu se face, adică…
- Gata, îi zic, îți promit că azi îți aduc.

Seara, viu de la giob, dășchiz poarta, fac un pas…
- Bau!
Mi-a stat inima.
- Mână, uăi, mișcă!
My heart… nothing!
Back to “bau”. Buw!?
- Ce-ai acolo? Căpăcel sau cocoașă?
Pe scurt zis, nu era nimeni la nici o poartă, nici la a Altețelor, nici la a găinilor, ideea e că am uitat, ofcors, de nenorocitul de căpăcel.

A doua zi, a enșpea de fapt, după promisiune, am rezolvat, în sfârșit. Simplu…
M-am trezit pe drum, era vreo 8 seara, că nu am luat prăpăditul de căpăcel. Și apucă-te și ia la rând magazinele și chioșcurile, doar - doar oi găsi nește Pecsi Mac’s.
- Aveți?
- N-avem.
- Aveți?
La unii scria pe ușă “Nu mai întrebați de PM că degeaba”.
Bre, numa’ de săraci am dat. Găsesc până la urmă, cer, plătesc, aia, vânzătoarea desface sticla și… bagă capacul în buzunar!
- Păi ce plm faceți, stimată doamnă?
- Fi-mio face colecție.

Vreau pentru ca să zic că a ținut minte vreo 5 ani chestia asta, cu cuvântul.
- Lasă că ai mai promis tu.

D’aia zic că “promettre c’est ignoble”.
“Promisiunea e pentru proști”, ca să citez din prietena mea TT.:)