SILA APOSTOLICĂ

Sila era Silica, Vasilica, mătuși-mea, nevasta lui Apostol, unchi-mio cum ar veni, ambii RIP demult. Așa o alinta el:
- Sila mea e numai una!
De fel, trăitori ambii, ca și alți membri din neam, pe frumoasele meleaguri de vizavi de viitoarea pușcårie.
Booon.
Și își dau ei într-o zi rendez-vous de săraci în oraș, să se ducă nu-știu-unde. Era prin anii '50, aveau deja copii mari.
- Silo, ne întâlnim deseară.
- Când, bre?
- Între 5 și 7.
- Bine.
Oamenii nu se prea grăbeau p'atunci, părerea mea. Ce sfert academic...
- Ă... zice ea. Unde?
- La ceas, Silo.
- Bine.
Zis și făcut.
Ceasul, stâlpul cu ceas în cap, era, și mai e încă, un reper important.

Pe la 8 jumate seara ajunge Sila noastră acasă. Cu totul întâmplător, c-o falcă-n cer și una la locul ei, c-aveau deja preș (sau dușumea?), acoperiseră pământul roditor din locația respectivă.
- Unde-i tac-to? 'tu-l c*r pe mă-sa de haimana ploieșteancă!
Apostol era din orașul cu pricina, un fel de venetíc printre capitaliști, cum ar veni. Nu neapărat din Haimanale, ca Caragiale, am zis așa ca să crească dramatismul poveștii.
- N-a venit, n-a venit, strigă glasuri de copii.
- M-a lăsat s-aștept ca proasta două ore și n-a venit.

Ajunge pe la 9 și Apostol, tot c-o falcă-n slăvi.
- Silo, 'te-n c*r pe mă-ta, de ce n-ai venit?
- Cum nu, Apostole, cum nu? Două ore te-am așteptat!
- Ai așteptat un fleoșc, zice el.
- Parole d'honneur!
- Eu de ce nu te-am văzut?
- Ia zi, zice Silica, tu de ce mă-sa mare n-ai venit?
- Cum n-am venit!? Două ceasuri am stat ca mocofanu', doar - doar, o s-apari-mplm.
Nu era cu plm p'atunci, era oameni săracii.

 - Mă, Apostole, zice Sila.
Remarcați, desigur, că foloseau cazul vocativ corect, cu virgulele la locul lor. Dar să continuăm.
- Unde ai așteptat?
- Cum unde!? se miră el.
- Da, da. Unde?
- La ceas!
- La ceas...
- Da, da, la ceas, zice el.
- La care, bre?
- La Universitate!
- Ptiu, bosomeg... Eu la Unirii!

Comments

Post a Comment

Popular posts from this blog

ȚÍKLA

Despre mine, despre pixuri și creioane Zice: - Du-te cu avionul că e mai sigur. - Etete fleoşc, zic, am mai fost. La greci. Mai fusesem, în 2002, tot cu trenul, când se ridicaseră vizele, puteai sta 3 luni dar, te puteau opri, pe diverse motive, să intri. Am prins şi când era cu umilinţa aia imensă, până în 2002, înainte să-şi facă pomana cu noi, cu alea 3 luni: cozi interminabile, interviu la ambasadă sau consulat, actele! şi scoteai ca milogul din traistă, paşaportu', actu' de casă, de la servici, adeverinţe de venit, tot felul de legalizate, traduse şi apostilizate, invitaţia de dincolo, asigurare medicală, bilet dus-întors, te mai freca, mai ştergea cu tine pe jos (Şi faianţa? Şi! Şi clanţa? Şi!), totul pentru amărâta aia de viză, să mergi dincolo, în Uie. Avusesem şi un rateu onorabil la ambasadă, în 2001 nu am primit viza de Grecia. Dar mai fusesem afară, prin '99, în Jărmănia, başca, aveam pe paşaport şi viza de Austria şi Elveţia. Conta? Conta un cur, erai fiul
Read more

ÁPOSZTOLORUM

Să tot fie ceva vreme, era prin '90-91 când mă invită cineva, RIP, pe la dânsa. Zice: - Ce faci dupe servici? Kant, Ulysses, Aventurile lui Cepelică, ca baștanii. - Hai pe la mine că a adus bărbată-miu o pálinkă. Aha, deci nu să filozofăm sau să punem țara la cale, ci să pupăm ceva trăscău, mă gândesc eu ușor dezamăgit. Să-i țiu de urât, cum ar veni. Soarele n-ajunsese la chindie, să fi fost vreo 10-11 dimineață ceasurile când a zis ce-a zis. Ofcors, n-am mai fost bun de nimic cu gândul la orele suplimentare. Și mă pune tata mare să mă duc. Plecăm noi împreună, ajungem, intru demn, dârz și chitit pe treabă, nu mai rețin dacă încălțat sau desculț ca săracii. Alea, alea, o gustărică, un mizilic, să se așeze bine licoarea cu pricina. Și gâl, gâl, gâl, beau vreo 2-3 oca de elixir... Tăricel!  Mai roz ceva din gustările ălea și, deodată, tam - nisam, simt cum mă ia de cap. - Ce mă-sa mare!? îmi zic, încă demn și dârz. De la 2-3 păhărele? Amușinez prin jur... gazdele erau prezente și tre
Read more

PALAGÉNI

Aventuri din epoca de Piatra “Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc… la Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul… ” De un’ să știi, nene, cum e cu alții? De-abia ne dumirim cum e cu noi, zic. Iar dacă e vorba de apă… C ălmățuiu’ îmi vine în minte! Un râuleț prăpădit din Teleormanul copilăriei, unde ne scăldam vara. Pe vremurile alea, când d’abia dăduse colțu’ jigodia de Gheorghiu Dej, la țară viața era grea rău, bre.  Le luaseră bucata de pământ, vitele din obor, vai de capul lor…  Pe post de cai și vaci, duși cu japca la colectiv, la C.A.P., dar mutați în alte sate că se duceau copiii să-i hrănească prin gard, rămăseseră cu măgarul și cu capra! Bașca ceva orătănii prin ogradă. Da’ ce știam noi copiii… Cât era ziulica de mare, ne jucam pe ulița cu țărână de două palme, cădeai ca în puf în praful ăla gros, nu tu cioburi, nu tu sârme, să-ți belești picérili goale, da’, picére, așa se zice la picioare, mai te zdreleai de vreo piatră, te mai înțepai în vre
Read more