Părerea lui Manole

SOUVENIRS D’ENFANCE DES AUTRES Sau cum să bați copchiii, nepoții, p’ai vecinului, fără riscul de a veni mascații, Protecția Copilului, ăia de la TarafTV sau Adult Channel, sau să te alerge ta-su’ cu reteveiu’. Bre, e unii de își bat copiii, dau în ei… Gizăse… Îți vine să-i strângi de gât… ia să vedem, ție îți place, dobitocule!? Pe de altă parte sunt tâmpiții care îi răzgâie, îi lasă să zbiere aiurea, să se dea cu curu’ de rafturi și gresie prin magazine… Mándea, golanu’ vechi, n-are. Așa fu. Da’ prin preajma-mi crescură, și încă o fac, 8, jumi gagici, juma feciori, care mai mult, cu anii, care mai puțin, cu lunile, una, doo, trii, cum s-a nemerit, câte unu sau doi, ba chiar și freo trei. Bref, nu l-am caftit pe nici unul niciodată: nu tu o palmă la cur, un tras tandru de urechi sau alte delicii d’astea. Nu, vere, da’ în schimb, când ziceam o vorbă cu ei, era vorbă. - Hai să ne jucăm, să aia, să aialaltă. - Nu acuma, mai târziu. Bre, cu mine nu insistau. Nu le ...

PRO TAN*, MON AMOUR Sau cum să dăm un pic de culoare la ceva… vieții, na, prin *tanin. Lucra biiatu’ acu, niște ani, taman la mama dreacu’, pe la șoseaua Andronache, dincolo de linia de centură. Era bine, zic, cu doar 2 autobuze și 2 tramvaie, traversând tot Bucureștiul într-o diagonală câșă, din șoseaua Alexandriei, ajungeam la marele fix. Cu tramvaiele, baremi, cu 32 și 21, mergeam de la un capăt la altul.  Doar 2 ore, 2 și ceva, la dus, încă p’atâta la întors, parfum! nu alta. Su-per! Citeam juma’ de carte pe zi, terminam flaneaua când luam andrelele, mileul dacă luam iglița… Eram acolo un fel de șef la depozite. Passons. Ăștia, unde dăteam cu sapa, erau firmă serioasă, arabi (cred că erau d’ăia creștini, dar nu bag mâna-n foc), da’ te omorau, vere, cu procedurile: procedura de mers cu fața, procedura de spălat după urechi… erau exagerați, visau că sunt corporatiștii din blocurile din geam, și ei erau în niște hardughii de hale industriale cu rigips… bașca, săptăm...

AMINTIRI DIN COPILĂRIA ALTORA Prima mea experiență de baby-sitter, cu nepoata verșoar-mii, a fost superbă, o plăcere, afternoon delight, crème de la crème, le bonboiná sur le colivá. Pe scurt: dezastru, catastrofă! Pentru mine, zic. - De ocne și saline nu mai zici? - Hai, lăsaț… Mai stătusem io cu d’ăștia mici, le mai dădusem de mâncare, îi mai ștersesem la bot când se mânjeau, ba poate și la cur (plăceri materne perverse, de bună seamă, zic), îi mai îmbrăcasem (bagă, mă, prmâneca aielată), îi mai încălțasem (bre, stângu’, ‘tu’i stângu mă-sii) și îi mai culcasem, da’ la zile mari cum ar veni, ocazional. Și, în general, era prin preajmă și mă-sa sau mă-sa marea piticului, sau ta-su, na. Bre, da’ nimerii peste o fetiță… Nu pricepea românește!? că d’abia venise din țara limbii cu măsline… da’ ăștia micii prind ultra rapid limbile străine! Nu se dumirise cu numele ei!? nu mai știu, ideea e că nu răspundea neam la comenzi, când îi ziceai ceva, când o chemai sau o strigai....

PRIETENI CU PIXELI Pe Facebook-ul sunt oameni și uameni, care mai de care: genii și demenți, politicoși sau neamuri proaste, subtili și grobieni, calofili sau agramați, haioși sau nazi grammar (dă-o dreacu’ de idee, ești bou, ai scris cu un i în plus), deștepți de te oftici sau proști de bubuie… - Ptrrru, Batore ! - Ordonați! - Treci la subiect. Da, da, la subiecte, că e “ele”. Anșa… Domne, unii n-au boton de “follow/ urmărește”, iar alții scriu, ca pe ușa de la Alimentară: - Închis, primim marfă. Bre, ăștia, de fapt, te aburesc, au atâția prieteni virtuali, din pixeli, cu miile! inflație mare, vere! că nu mai acceptă “cereri”! Li s-o fi acrit și lor cu atâția mormoloci pe post de “false friends”. Ei, da’ ce te faci dacă îți place de unul din ăștia, cu “No Schengen for arici și ornitorinci”? E clar că nu poți scrie: - Să trăiește familia lu alde matale că ce bine scri hai să n-e pretenim! Nu copii, nu mere, nu pere, nu bere! Chiar nu ți-ne! Trebuie să-i zici șieva dăș...

VARA NU-I CA IARNA Nu mai știu de la ce am pornit, de la ce ne-am luat, era prin vara lu’ `80 și dădeam cu sapa la ștrandul Tei, alături de alți amici de la o revistă studențească cu nume imposibil, “Coco”. Era nu’ș ce acțiune, ceva cu filme, și ne chemaseră pe noi, cocii, să facem un fel de revistuță, gen Secvența de la Costinești. Acolo i-am luat un mic interviu (nici că i l-am mai dat înapoi) doamnei Ileana Popovici care a zis o chestie tare de tot: - Nu dau Teiu pe-un Snagov! - Și? A apărut? - A apărut… Cum dreacu’ să apară așa ceva!? Păi la Snagov mergeau toate jigodiile alea roșii mari. Și așa ne f@tuseră la melodie, ne frecaseră ridichea, vreo 3 zile că de ce, sub un articol obligatoriu, un c@cat d’ăla omagial, apăruse semnat… Redacția! Și dă-i cu pastă de corectat, d’aia pentru mașina de scris, toată ziua, peste cuvântul ăla, la mia de reviste… Și cum ziceam… O lălăia pe acolo și Ralu Filip, ajuns după ‘90 mare ziarist mare, tata mare îl citea… și, mai apoi...

Legende semi-urbane Bre, Voinik a fost talentat de mic, da’ nu s-a căutat… Uite, țin minte că prin clasa a 3-a, ne dădu să facem o compunere: my best friend, ăl mai bun prieten. Și eu scrisei despre un coleg, V., mon ami de atunci, de se nemerea de stătea gard în gard cu noi, eram vecini. Și, geniul de Rahova, precoc, a scris o chestie de inimă, suflet și literatură, siiinceră ca pipota lui de copchil curat. Pfuai… am impresionat-o pe to’ar’șa-n’țătoare! Ce-oi fi scris… habar n-am, manuscrisul s-a pierdut, la fel și DVD-ul și cronicile favorabile. Poate oi fi scris cum prindeam împreună  gărgăuni cu ața cu smoală sau ceară, sau cum furam cireșe și caise de la fermă, sau cum trăgeam cu “invizibile” (de la noi din curte, noi stând pitiți după gard), în spectatorii adunați ciopor, când venea caravana cinematografică cu filme… rusești, rețin un desen animat c-o mangustă și o cobră, sau cum comunicam noi doi, tooot felul de secrete importante, prin alfabetul… “Giorna...